Călătoria în timp
Azi m-am hotarât să vă scriu o scurtă povestioară şi să împărtăşesc întrebările şi bucuriile ei cu voi. După cum bine v-aţi dat seama sunt Athos. M-am gândit să vă transmit veselia mea în scris. Am învăţat să scriu şi să gândesc cu sufletul. Sunt un căţel special şi asta ştiu, pentru că aşa am fost educat. Dar… sunt oare atat de special încât să călătoresc în timp?
Într-o zi de vineri, înainte de a suna clopoţelul unei ore sfârşite ni se dicta tema la română : “ Imaginaţi-vă o plăcută călătorie în timp. Alegeţi un personaj din viaţa voastră, sau din poveşti şi zburaţi într-o lume minunată.”
După amiază, după ce am ajuns de la şcoală şi m-am odihnit puţin după masă, am hotărât să mă las furat de călătoria mea în timp.
“…frumoasă temă la română…dar parcă nu îmi stă mintea deloc la ea… ce să scriu? În ce lume să zbor când totul aici pentru mine este diferit? “
Spre seară…iar dau de tema de la română…grea alegere, îmi plac atât de multe personaje din poveşti…dar acum gata, Ene a sosit şi nu vreau să-l fac să aştepte. Am să scriu mâine dimineaţă când am mintea odihnită. Mă aşez în culcuşul meu… şi nu după mult timp…
“Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn, ca vai nevoie, zicându-mi: Scoală duglişule, înainte de răsăritul soarelui, iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?” Da! Da! Mi-am zis. Ce cuc arminesc? …of,of!!! Dar…ce caut eu în pod? Culcuşul meu are doar o păturică moale, moale şi un coş de paie relaxant, care miroase foarte frumos a levanţică! Ciudat…sigur visez…Pupază…Iarna???!!! Ha!ha!ha!
Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!
- Nică, scoală şi du de mâncare lu’taică-tău!
Mama s-a lovit la cap! Tata???!!! … Nică?! Acum m-am trezit de-a binelea. Şi…ridicându-mă brusc, dau cu capul de un lemn…dormeam pe nişte paie într-un pod…vă dau cuvântul meu de onoare! Eram foarte speriat şi…înalt…Crescusem cât alţii-n zece…
Ce să fac? Ce să fac? Dar deodată se auzi iar:
-Nică! N-auzi, mă? Treci odată-ncoace!
Hi!Hi!Hi! Ia să mă distrez puţin…că cine ştie unde voi fi mâine?! M-am încălţat cu opincile pe care le găsisem lângă mine…abia am putut să le încalţ…ce ciudat! M-am lins…spălat cu săpun din untură…ce urât mirosea. Am citit în cărţi că pe vremuri femeile spălau hainele cu el la râu. Mi-am aranjat cu lăbuţele părul şi acum…cum cobor din acest pod…pe scară? Mă mânca corpul de la paie, haine, nici nu ştiu… iar opincile…sunt groaznice!
Am coborât din pod, cu chiu cu vai, la “mama”. Ce cameră mică şi neaeristită…şi cum dormeau. Nu aveau culcuş? Pe sobă, pe pat, pe jos. Am încercat să miros…dar nimic nu mi se părea cunoscut.
“Mama” mi-a pus o traistă de gât şi mi-a arătat uşa…ce “Bună dimineaţa!” sau “Ai dormit bine, ţi-e foame?” Nimic! Am deschis uşa cu piciorul şi am ieşit. Mi-a fost frică să vorbesc că nu ştiam cum latru, dacă latru…
Ies afară, şi aici…surpriză! Sare un maidanez pe mine. Ce nu îmi plac mie câinii needucaţi, care sar pe oamenii nevinovaţi. Am eu, aşa, ceva cu ei…dar să revenim la maidanezul fericit, care mă lingea…măpupa pe toată faţa. Oare aşa fac şi eu? Am încercat să vorbesc cu el…eu pe limba oamenilor…el îmi spunea pe limba noastra:
“Neaţa! Neaţa! Mi-ai adus şi mie o bucăţică de pâine?” am scos din traista taichi şi i-am dat un colţ. L-a luat şi a plecat…bineînţeles fară a spune “Mulţumesc!” Îl înţelegeam dar din păcate nu mă puteam face înţeles. După ce am domolit noul meu cunoscut…care nici macar nu s-a prezentat, am ieşit pe poartă…pe sub poartă…Nu am ştiut să o deschid. Îmi doream să fiu acasă. Însă…”viaţa e plină de surprize şi trebuie să le fac faţă”!
Am mers eu ce am mers şi numai după ceva timp m-am oprit: unde merg? Unde-i taica lu’Nică? Aici trebuie să-mi folosesc memoria…am citit Pupăza din tei acum ceva timp…de fapt problema este că mi-a fost citită şi se pare că nu am fost atât de atent…sau poate am adormit…nu mai ştiu… dar trebuie să-mi aduc aminte! Ştiu că era o vale…da! O vale…sigur, sigur…
- Nică? Unde te duci, mă?
Cine este oare? Mă întorc, mă uit, mă aşez în patru labe… mă ridic… că doar sunt om! Mă uit cu capul întors, încerc să miros… îmi revin… SUNT OM!!!!
- Mă, Nică?! Ce ai, mă? Nu vorbeşti cu tuşă-ta Mărioara? Eşti bine? Doamne Sfinte că nu te-am văzut niciodată aşa!
Bingo! Cireşe!
- Dă mă mie că acolo mă duc şi du-te acasa şi bea un ceai că poate-ţi vine mintea la cap… că tare te-ai ciudăţit! Doamne Sfinte! îşi facu cruce şi mă scuipă.
- Bine, mulţumesc! Îmi aruncă o privire încrâncenată şi dusă fu pe uliţa prăfuită… acum e acum. Oare unde stătea, să mă duc să mănâc nişte cireşe…
După cum spunea Creangă, în tot satul erau doar doi cireşi văratici… zis şi făcut! La plimbare cu mine că pupeze nu aveam chef să prind! Tare incomode erau opincile astea şi simţeam cum îmi transpiră lăbuţele şi parcă şi pietrele le simţeam altfel.
Şi m-am plimbat prin Humuleşti, şi am găsit cireşul acela văratic, m-am cocoţat în el…cu greu…nu ştiam cu ce mă ţin, cu ce mă împing…am mâncat cireşe şi am plecat repede, să nu vină tuşa Măriuca să mă prindă. Dar tot prin cânepă, ca Nică, şi am tăvălit-o de mama focului… ca să nu schimb foarte mult opera lui Creangă…
Cu lacrimi în ochi am mers în podul “meu” şi m-am aşezat în acel culcuş urât mirositor şi inconfortabil, schelălăind de durere…şi am adormit.
-Athos, trezirea şi hai să ne plimbăm cu bicicleta, azi e duminică. Ai uitat programul nostru? De ce dormi aşa mult?
Athos? Uraaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!! M-am întors acasă!!! Vreau în pădurea mea minunată!!! Uraaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Nimeni nu înţelegea probabil bucuria mea şi eu nu înţelegeam de ce este duminică. Mi-am scris tema imediat ce m-am întors din pădurea minunată, fără toate amănuntele, pentru că unele au fost foarte “delicate” şi pentru mine!
Morala: Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, că cine ştie ce se întâmplă peste noapte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu