Găinuşa ciuruită

                Jocurile copilăriei erau în toi. În fiecare lună a anului prezentau câte o piesă de teatru. Erau pasionaţi să înveţe şi să descopere lucruri noi. Îşi băgau lăbuţele sau gheruţele peste tot. Erau curioşi şi veseli. Athos era liderul iar Aramis rămăsese “Bocănilă cel împiedicat”. Într-o zi Pestriţa se urcă pe o ladă, de pe ladă în măr şi din măr căzu direct în grădina vecinului. Încercă să găsească o soluţie pentru a se întoarce înapoi acasă. Nu putea zbura mai mult de 30 -50 cm faţă de sol şi ştia prea bine acest lucru.

                - Ajutoooooooooor! Ajutoooooor! Athos, Aramis, Coco, Negruţa, Moţu, Ghemotoc, Miky! Ajutoooorrr!!! Încerca din răsputeri să îşi strige prietenii. Nu după mult timp aceştia erau la gard, fiecare dându-şi cu părerea. Athos începu să sape o groapă pe sub gard. Aramis îl ajuta. Negruţa se caţără pe gard şi îi ţinea companie. Numai că această idee nu fusese foarte bună. Câinele vecinilor o simţi pe Negruţa şi... după cum bine ştiţi, nu toţi câinii iubesc pisicile... aşa că începu o adevărată luptă. Negruţa alergă să nu fie prinsă, câinele după ea.  Din păcate pisica a fost prinsă de duşmanul ei. Athos trecu în partea cealaltă pe sub gard urmat de Aramis:

                - Max, dă-i drumul prietenei noastre! Ai uitat că ne eşti dator de când te-am salvat de la înec? Spuse Athos cu o voce gravă, autoritară şi luă poziţia de apărare. Aramis în spatele lui în aceiaşi poziţie.

Pestriţa căzu la pământ. Max, pentru că aşa îl chema

 pe câinele vecinilor înfipse adânc colţii în aripa ei. Sângera şi i se vedea rana destul de adânc. Athos încercă să o ridice şi să o pună în spatele lui.

                - Nu pot să te ridic dragă Pestriţă, pentru că aşa nu pot să trec pe sub gard. Trebuie să te iau în gură ca să nu mai sângerezi aşa mult şi să te duc în casă. Eşti de acord? Doar aşa te pot transporta în siguranţă. Spuse Athos cu ochii în lacrimi şi supărat pe Max.

                - Bine, spuse Pestriţa cu vocea stinsă. Am încredere în voi. Vă mulţumesc!

Toate animalele erau strânse la gard şi aşteptau transportarea găinuşei în casă pentru a fii îngrijită. Trusa medicală era pregătită, la fel şi culcuşul cu o păturică pufoasă. Athos o luă pe Pestriţă în gură ca să treacă pe sub gard. În momentul în care se ridică în curtea noastră cu Pestriţa în gură, pe poartă intră bunicul Tic.

                - Athos! Ce ai făcut? Ce i-ai făcut Pestriţei? Spuse bunicul Tic cu o voce aspră şi certăreaţă. O lua pe Pestriţa şi o duse la doctor. Athos nici măcar nu a avut timp să îi explice. Nu înţelegea cum bunicul Tic l-a crezut pe el vinovat. Mereu a fost cuminte. Un căţel exemplar. Toate animăluţele erau triste. Max, căţelul vecinilor mustăcea fericit de păţania lui Athos.

                - Încetează, Max! Spuse Aramis! Nu vezi cât de singur eşti? Măcar noi avem prieteni şi nu facem rău nimănui! Ce crezi că ai rezolvat dacă ai atacat-o pe Pestriţa care îşi apăra o prietenă de colţii tăi fioroşi? Cu ce te ajută că tot necazul a căzut asupra fratelui meu... ai uitat că adevărul învinge mereu? Tu nu asculţi poveşti? Aaaaaaaaa... stai aşa... nu are cine să ţi le citească... de fapt nu ai prieteni, tu nu ai pe nimeni!

Aramis se ascunse în spatele curţii, după casă şi plângea: De ce nu pot să vorbesc şi să le explic că nu e vina lui Athos?! Athos nu ar face niciodată aşa ceva! Îi place carnea de pui... dar la conserve speciale pentru căţei! Cum să mă fac ascultat?

Era foarte greu ca Athos să iasă nevinovat din toată această poveste. A fost văzut în faţa faptului împlinit. Coco spunea mereu:

“Athos nu este vinovat! Athos nu este vinovat! Athos nu este vinovat!” dar cine să-i dea crezare? Nu ştia să răspundă la întrebarea “Dar atunci cine este vinovat? Ce s-a întâmplat?”. Ştiau cu toţii că nu aveau voie să iasă din curte, ştiau cu toţii că se pleacă la plimbare doar cerând permisiunea... la fel cum... ştiau cu toţii că nu era frumos să pârască pe cineva, chiar dacă cunoşteau făptaşul. Acesta trebuia să-şi recunoască greşeala. În concluzie, Athos rămâne vinovat pentru rănirea, operaţia şi internarea Pestriţei. Se însănătoşi în scurt timp şi începuse să facă şi primele ei ouă. Liniştea se aşternuse încet, dar sigur peste căsuţa noastră... însă Athos nu mai era atât de vesel. Începuse din nou să citească foarte mult şi să fie retras.

La mulţi ani!

Athos şi Aramis făceau schimb de liste de activităţi zilnice şi săptămânale. Listele erau făcute de ei şi verificate de mine.

Athos:  în fiecare seară trebuia să îi citească câte o poveste lui Aramis, să pregătească masa, să păstreze ordinea la cărţi, să îl scoată pe Aramis  la plimbare.

Aramis: să facă dimineaţa patul, să strângă masa, să aranjeze jucăriile, să îl asculte pe Athos.

Athos şi Aramis: să dea zăpada din faţa curţii şi din parcare, să se spele pe dinţi, să creeze câte un obiect din hârtie colorată, aracet şi diverse seminţe:porumb, floarea soarelui, dovleac, boabe de mazăre şi fasole.

                -Pot să te rog ceva?  spuse Aramis cu urechile blegite. Poate Athos să îmi facă un tort de mireasă? Săptămâna viitoare este ziua mea şi asta-mi doresc.

                -De ce de mireasă? întrebă Athos.

                -Am văzut eu pe internet că torturile de mireasă sunt cele mai mari dintre toate torturile din lume. Nu am dreptate? spuse Aramis cu o privire întrebătoare  şi cu zâmbetul până la urechi, mândru că ştie.

                Athos se abţinea să nu râdă de perlele lui Aramis şi îi spuse:

                -Aramis, am sa îţi fac tort de ziua ta că ştiu că asta îţi doreşti. Mi-am şi scos nişte reţete cu ciocolată şi cremă de căpşuni pentru că ştiu că-ţi plac... dar nu doar torturile de nuntă sunt mari. Am sa îţi fac un tort gigantic, mai mare decât tine dacă asta îţi doreşti. Ai fost şi cumite...deci, meriţi! Torturile de nuntă sunt aşa mari pentru că sunt mulţi invitaţi. Este un eveniment de bucurie pentru întreaga familie, prieteni şi prietenii prietenilor. Tortul este mare, să ajungă la câteva sute de  persoane.

                -Ha, ham, ha, ham! Mereu fac gafe, dar de unde să ştiu? Am mai învaţat ceva azi ...sunt amuzant uneori...râd şi eu de mine. Bine! Atunci să-mi faci un tort aşa cum doreşti tu.  Ştii ce te mai rog? Poţi să-l ornezi cu oase albastre?

Cuţeii deveneau în fiecare zi tot mai amuzanţi. Fiecare avea personalitatea  şi gafele lui. Athos începuse să cerceteze variante de tort, creme, timp de preparare. Ziua lui Aramis se apropia şi dorea să facă cel mai frumos tort din lume.

                -Uite, acesta este lista de ingrediente. Te rog frumos să ne iei şi pe noi la plimbare în oraş cu tine. Nu am mai fost de mult cu maşina şi cred că e tare frumos iarna. Mai ales că acum ninge!

A doua zi dimineaţă am plecat voioşi către oraş. Din pădurea noastră fermecată nu aveam mult de mers şi peisajul era superb. Eram înconjuraţi de munţi, fulgii parcă dansau voioşi şi apoi se aşterneau, îmbrăcând natura în cea mai pură culoare.

Ingredientele pentru tort fuseseră achiziţionate. Aramis se pregătea pentru ziua cea mare. Era cuminte, stătea mereu cu urechile ciulite. Ne rugase sa îl ducem la salon cu o zi înainte să se aranjeze. Vroia să fie tuns proaspăt, parfumat şi să i se taie unghiile de la lăbuţe. 

 Athos începu prepararea tortului. Îndată ce blatul s-a  copt a fost scos şi lăsat să se răcescă. Cremele erau făcute din fructe: banane, kiwi şi deasupra căpşuni. Pe margine avea oase albastre şi era in formă de sabie, sabia lui Aramis din Cei trei muschetari. Tortul era mare, avea un metru lungime şi arăta delicos. Athos era plin de faină din cap până în lăbuţe. În bucătărie... dezastru... câteva oale arse, creme întinse pe perete... dar nu puteai să îl cerţi la cât de fericit era pentru primul lui tort.

                - Gata! spuse Athos frânt şi mai alb decât zăpada. Statea sprijinit pe lăbuţele din faţă şi cele din spate erau lungite pe podea.

                  - Acum ma poţi băga şi pe mine în cuptor! La câtă făină am în blăniţă mă pot coace şi pot deveni  o prăjiturică căţel! Ha, ham!

- Mulţi ani trăiască, Mulţi ani trăiască… laaaaaaaaaaa mulţi ani! Trezirea Aramis astăzi este ziua ta! Athos sărea în sus de bucurie. Fratele lui mai mic era sărbătorit azi.

-Bună dimineaţa! spuse Aramis emoţionat şi cercetând camera să-şi vadă tortul şi cadourile.

-Poftim acesta este cadoul meu, Aramis. Sper să-ţi placă!

Aramis se aruncă şi luă cutia care era împachetată frumos cu o fundă roşie. Era atât de emoţionat…când desfăcu cutia…rămase puţin dezamagit, apoi mulţumi. Ştia că  este  frumos să  te bucuri de tot ceea ce primeşti şi să mulţumeşti. Orice cadou făcut de cei care-l iubeau era din suflet. Primise o cutie de bomboane cu nucă de cocos.

                -Mulţumesc, Athos! şi-l pupă. Încercă să-şi ţină urechile în sus dar parcă pe rând i se blegeau. Athos observă şi încercă să-i spună că atât avea el strâns în puşculiţă şi că o să mă roage să îi măresc lista de activităţi săptămânale de curăţenie şi dacă se poate să primească câte un bănuţ, doi ca pe viitor să aiba un  venit mai mare pentru un cadou mai consistent.

                -Ştii ce ?! Stai liniştit, fratele meu că înţeleg. Dar vreau şi eu să te ajut cu activităţile chiar dacă sunt mai mic şi să stângem bănuţi ca să ne luăm…orice dorim. Bine? Mă laşi să te ajut? Părea fericit şi înţelegător ca un om mare, deşi era doar un copil. Începură să se alerge prin curte. Zăpada era pufoasă şi moale. Când...Aramis se opri din alergat în uşă bucătăriei…pe masă era un tort imens şi pe el scria LA MULŢI ANI, ARAMIS!

                -Uraaa!!!!!!! Uraaaa!!!! Fratele meu mi-a făcut un tort cât masa! Lumeeeeeeeeeeee azi este ziua mea!!! Acum era cu adevărat fericit şi îşi merita toate cadourile din plin. Primise un tort în formă de sabie de la Athos şi de la mine dvd-uri cu spectacole de circ.

                Nu ştia cum să ne mai mulţumească şi pe cine să pupe mai întâi. Sărea în sus de bucurie, ba la unul, ba la celălalt… şi bineînteles că într-un final se împiedică şi dărâmă masa… iar din tort rămase doar: LA MULŢI ANI !

Primii noştri prieteni

Un ciripit deosebit de păsărele se auzea în curtea noastră. Athos şi Aramis încă leneveau în pat. Deschideau câte un ochi, pe rând şi apoi iar se răsuceau pe partea cealaltă. Urechile erau atent ciulite la cântecul păsărelelor.

                -Coco, Coco! Ce faci? Fac bine! Coco face bine! Coco! şi apoi iar ciripit şi zumzăit din copacul care abia se scutură de câţiva fulgi de zăpadă. Athos începu să fie curios. Se ridică din pat ciufulit şi se uită pe geam. În gutuiul din faţa casei era o pasăre mică, viu colorată, cu pene albastre, care cânta şi vorbea singură. Celelate vrăbiuţe stăteau pe lângă ea şi o admirau.

                -Hei!!! Ce faci acolo? Bună dimineaţa! Eu sunt Athos şi probabil imediat va apărea şi fratele meu ! Asta după ce se împiedică de prag. Se numeşte Aramis. Este cel mai bun şi mai frumos frate. Cum de vorbeşti? Eu nu am întâlnit în 9 ani pe nimeni care să vorbească.

                - Ce faci? Coco! Coco! Ce faci? Coco face bine! Şi iar ciripea.

                - Bună dimineaţa Athos, Coco! Aşa zicea, nu? Se numeşte Coco! Athos cred că pragul acela este puţin prea înalt! Nu putem să-l facem mai mic?

                - Nu. Din păcate intră frigul dacă-l tăiem, Aramis. Aşa mergi tu…trebuie să ne obişnuim.

- Cine este noul nostru prieten? Vorbeşte ca tine?  întrebă Aramis.

                - Nu cred. Cred doar că repetă aceleaşi cuvinte. Este un papagal sau un peruş. Nu prea fac bine diferenţa. Hai să ne uităm în cartea aceea cu păsări şi în dex.  Şi alergară amândoi către bibliotecă.

                - Papagalul este o pasăre tropicală… hmmmm… asta înseamnă că trăieşte doar la căldură… ia să vedem Athos… tremură pasărea aceea din copac?

                - Da! Tremură! Dar tot zice  “ce faci? Coco face bine!” ha,ham, ha, ham! E amuzantă!

                - “Papagalul are ciocul mare şi încovoiat, cu pene felurite şi viu colorate, care dresat poate reproduce fragmente din graiul omenesc". Aşa scrie la definiţia din dex de la papagal. Sunt mai multe specii  în poze dar niciunul nu seamnănă cu cel din copac. Să nu latri că poate-l speriem. Bine, Aramis?

                -Da, am înţeles. Pot să las uşa deschisă? Poate intră la căldură. Ce mănâncă? întrebă Aramis din ce în ce mai curios? aşa cum ne-am obişnuit cu el.

                 - Stai aşa că acum deschid dex-ul la “peruş”. “Specie de papagal cu ciocul lung și cu coada ascuțită, care imită sunetele articulate, cu penaj ”…şi să vedem şi poza. Ăsta-i! L-am găsit. Acum să vedem ce mănâncă: mei, salată, biscuiţi,…avem biscuiţi? ia pune-i unul la trunchiul copacului!

În scurt timp, peruşul Coco coborî din copac şi pică în cursa lui Aramis. Acesta fu prins şi adus în căsuţa lor la căldură.

-Stai! M-a ciupit. Athoooos!!! Ce fac? ţipă Aramis în gură mare şi alergând cu pasarea in lăbuţă în jurul mesei.

-Dă-i drumul că mă prăpădesc de râs cu tine. Eşti nelipsit de umor! spuse Athos.

Pasărea speriată se aşeză pe colţul bibliotecii. Respiră repede dar în acelaşi timp era în gardă pentru un nou “atac”. Studia camera, apoi zbura pe draperie, apoi făcu vreo câteva ture  şi se aşeză pe capul lui Aramis şi începu să-i ciugule părul. Situaţia era, din nou una amuzantă. Aramis stătea pentru a nu o speria iar peruşul îi aranja blăniţa.

-Bună! Eu sunt Coco şi pot să vorbesc cu voi că văd că aţi închis uşa. Nu vreau ca toate păsările să ştie că pot să vorbesc. Am stat cu o familie până acum câteva zile şi de la ei am învăţat tot ce ştiu. Recit, cânt, desenez, joc teatru, interpretez şi imit diverse personaje şi voci. Copiii erau talentaţi. Ştiu să cânt şi la pian. De aceea am şi rămas orfani…orfan! Au plecat în Viena să studieze. Au câştigat o bursă şi pe noi nu au putut să MĂ transporte. Cică nu primesc păsări în avion… aşa că am evadat în căutarea unei alte famili. Dar… nu ştiam cât de frig este afară.

 Coco vorbea de nu îi mai tăcea gura iar Athos şi Aramis erau atenţi la el. Cred că de acestă dată erau puşi într-o încurcătură. Puteau ei să aibe grijă de acest peruş?

-Auzi Coco? întrebă Athos serios… vrei să stai la noi? Dar nu înainte să vorbim cu familia noastră. Mă gândesc că dacă eşti… orfan… aşa cum ai zis… înseamnă ca eşti singur, nu?

- Da… se fâstâci… sunt singur… şi să ştiţi că-mi place de voi. Păreţi a avea personalitate. În acel moment uşa camerei se deschise şi... în camera celor doi cuţei intrară două păsări.

-Vai Coco ! Aici erai !  Atât ne-ai mai alergat. Dar unde crezi că putem “zbura” aşa…. să îţi spunem ceva: în urma cercetării tale nu putem zbura mai mult de 30 -50 cm de sol chiar dacă suntem păsări ca şi tine. Stai aşa! În acel momen,t de sub aripă, una dintre “zburătoare” scoase o  carapace. Uite că  am adus-o şi pe Miky. Nu o putem lasa acolo…. şi e cu noi şi Negruţa şi Ghemotoc. Acum mă pot odihni. Se aşeză în patul lui Aramis…

-Hey!!! Stai aşa spuse Athos.  Acolo este patul fratelui meu. Ce-i cu asta Coco? Poţi să-mi

explicit? Athos era puţin nervos. Îi plăcea să-şi împartă lucrurile dar numai cu acordul lui.

                Coco se fâstâci, puţin încurcat de apariţia celor două păsări. Îşi luă inima în dinţi şi spuse.

                -Auzi Athos? Ce zici de o discuţie la un ceai ca doi prieteni şi am să îţi explic aventura noastră. Aşa că… toată lumea afară! Ascunde-ţi-vă pe undeva până rezolv situaţia. În scurt timp vom  afla dacă rămânem sau plecăm!

         

-Rămânem??? Plecăm??? Hei… ce se întâmplă! Athos!!! Am încurcat-o de data aceasta. Degeaba am fost cuminte până la vârsta acesta… Aramis se plimbă speriat , cu ochii mari întrebători.

                Coco începu să povestească şi să prezinte toata familia lui:

Pestriţa – era prima găină a familiei la care a locuit. Are personalitate, face 1 an peste câteva zile. ÎI place şi se crede un fel de lider în ogradă. Adevărul este că toate animalele merg la ea cu diverse probleme. Imediat o să înceapă să dea şi ouă. Rasa ei este una specială. I se spune Pestriţa pentru că atunci când a fost mică a căzut în smoală şi a rămas pătată.

Moţu – este fratele ei din aceeaşi rasă. Este cocoş. Este foarte galant şi mândru: alb mereu, cu creasta aceea impunătoare şi după cum observaţi încălţat...cu pene. Amuzant! Îi place să cânte de la 5 dimineaţa. El păzeşte ograda noastră de duşmani.

Miky – este broscuţa noastră ţestoasă. Am gasit-o într-o seară şi de atunci a ramas la noi. Trăieşte atât pe uscat cât şi în apă. Este din rasa  “ţestoasa cu tâmple roşii” sau broasca de Florida. Foarte cuminte. Nu o să deranjeze.

Ghemotoc – este arici. Sper să nu uitaţi de existenta lui… înteapă! A venit o data cu Miky. Este foarte tăcut. Nu ştiu dacă este de  rasă… nu ştiu nimic despre trecutul lui. Vine şi pleacă. Vă garantez… nu deranjează!

Negruţa – este prima dintre noi. Ştia toate secretele casei… prima dată a fost rea, spaţiul ei era ocupat, iar atenţia celor mici era distribuită şi către noi… dar între timp… nu s-a mai simţit singură pentru că noi toţi ne înţelegeam şi a devenit prietena noastră.

                -Coco, Negruţa, Pestriţa, Moţ, Ghemotoc, Miki… 1, 2, 3, 4, 5, 6… 6!!!!!!!!! Nu ştiu ce să zic Coco… această decizie nu o putem lua noi. Nu vă cunoaştem… nu ştim cine sunteţi, ce rase aveţi, ce mâncaţi, cât de educaţi sunteţi… câtă dezordine faceţi… sau cât ne putem ajuta. Trebuie să vorbesc cu fratele meu şi apoi cu familia noastră. Aşa că te rog dacă se poate… sa ne laşi puţin singuri? Uite o pătură să te înveleşti deoarece îţi este frig afară. Athos îi dădu pătură şi privi  atent către fratele lui. Când deschise uşa… toată curtea era măturată, copacul curăţat de crenguţele uscate, ferestrele casei luceau şi toate animaluţele erau aliniate de la cel mai mic la cel mai mare. Era greu să nu îţi placă surpriza lor. Aramis se bucură atât de tare că avea timp liber, încât începu să-i alerge prin curte. Athos şi Coco priveau din uşa bucuria celor dragi. Casa era mai plină ca niciodată şi bucuria se revărsă peste toţi. Athos primi aprobarea pentru noii săi preieteni şi o listă de reguli.

                - Dragii noştrii prieteni. Puteţi rămâne la noi, spuse Athos grav. Însă acestea sunt regulile:

1. Fiecare işi face curat în culcuşul lui.

2. Între orele 14 -16 fiecare  învaţă, citeşte, îşi face temele  sau studiază. Cine nu ştie să citească îi ascultă pe ceilalţi.

3. Vineri se face lista de cumpărături şi se înmânează familiei.

4. Se mătură curtea o data la 3 zile de către toţi.

                                                      5. Nu se întârzie niciodată la masă.

… şi lista continuă cu diversele activităţi zilnice de igienă. Cine nu respectă aceste reguli era pedepsit.

Veselia era veşnică, râsetele şi prietenia umplură în scurt timp căsuţa noastră. Toţi erau simpatici.

Athos şi Aramis erau înconjuraţi de prieteni speciali.

Primii fulgi de zăpadă

Îndată ce natura îşi schimbă plăcut coloristica în nuanţe de maro, verde gălbui, gri, crem, roşu, portocaliu, înseamnă  că toamna şi-a intrat în drepturi. Athos şi Aramis creşteau pe zi ce trece, se alergau prin curtea acoperită de un covor de frunze galbene şi roşii, adunau gutuile şi lătrau la picăturile de ploaie. Deseori îi priveam cum îşi ciuleau urechile la câte un tunet şi atenţia li se îndrepta către cer pentru a privi cu atenţie unde fulgera. Aramis de fiecare dată lătra şi fugea în jurul casei, apoi se adăpostea. Făcea de câteva ori ture, apoi se odihnea.

Vântul începuse să fie rece şi tăios iar seara îşi făcea apariţia tot mai devreme, dorind parcă să asculte poveştile pe care Athos i le citea lui Aramis.

-Athos, tu, când o sa fii mare ce vrei să te faci? întrebă micuţul Aramis. Mie mi-ar plăcea să mă fac boier pe un pământ, sau conaş…sau…cum se spune?

-Hahamhaham, râdea Athos cu lăbuţele în sus rostogolindu-se dintr-o parte în alta a camerei. Şi eu vreau! Să ne facem o ogradă a noastră, mare, cu gutui, cu meri, cu castraveţi, cu multe zburătoare, vreau şi o văcuţă, un viţel, un …

-Un căţel… sau… nu mai trebuie, interveni şi Aramis în povestea pe care o desenau imaginar. O capră cu trei iezi, o căprioară, un iepuraş, … şi crezi că se poate să avem un topogan,  un leagăn şi un balansoar? Stai că vreau o pivniţă cu multe butoaie cu cereale…ce zici? termină în poziţie de muschetar Aramis, mândru şi sigur pe imaginaţia lui.

                Adormiseră desenând imaginar ograda lor minunată, într-o pădure la fel de fermecată.

-Trezireaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!! Ham, ham, ham!!!!!!!!!!! Athoossssss! Uite…uite… ce s-a întâmplat afară. Picăturile s-au transformat în ceva alb şi moale, care se topeau de îndată ce cădeau pe nas.  Le-am şi gustat…se topesc pe limbă. Ia încercă! şi scoase limba către cer aşteptând că fulgii de nea să vină către el. Au gust de apă. Nu cumva aceasta este iarna? Aşa mi-ai citit, tu, din cărţi ca arată… vine peste culorile plăcute ale toamnei, îmbracă natura în alb, mantia ei pufoasă se aşterne peste păduri, lacul îl transformă în oglindă pentru că luna cea frumoasă să îşi aranjeze podoaba. Odată cu ea vin stelele şi zurgălăii! Minunile cerului fredonează cântece de bucurie iar în Noaptea de Crăciun se naşte Doamne Doamne cel mic. Copiii cuminţi primesc daruri… poate şi căţeii… Athooooos!!!!!! A venit iarna!!!!!!!!!!!!

Athos îl privea cu bucurie aducându-şi aminte de prima lui iarnă. Parcă e mai frumoasă acum când familia este mai mare. Zâmbea. Luă puţină zăpadă în lăbuţă şi făcu un bulgar. Aşa începu o adevărată bulgăreală. Curtea, în scurt timp,  se umplu de căţei din zăpadă, oamenii de zăpadă, clopoţei şi crenguţe de brad. Miroasea a cozonaci proaspeţi, a covrigi, nuci la cuptor şi scorţişoară. Oamenii erau mai buni în această perioadă. Cântâu colinde de bucurie, ofereau şi celor săraci o bucată de pâine şi un zâmbet cald. Se spune că în acestă perioadă eşti mai aproape de Doamne Doamne şi trebuie să fii mai bun, mai curat şi mai cinstit. Dar din dar, aduce un zâmbet!

Ne mutăm în casă nouă!

Athos creştea repede şi frumos. Apartamentul în care locuiam nu era un loc bun pentru dezvoltarea lui. Căsuţa  din pădurea minunată pe care o construiam încă nu era gata. Athos era din ce în ce mai trist că nu putea să alerge în voie. Văzând toate acestea, am decis ca el să fie primul care se mută în noua noastră casă. Nu ştia de surpriza care se pregătea pentru el. I-am construit un culcuş mare, care să fie numai al lui. Am cumpărat lemne, învelişuri frumoase, flori, ferestre, acoperiş. Zi de zi lucram împreună cu familia mea la căsuţa lui Athos. În scurt timp aceasta fu gata. Avea pereţi albaştri, acoperişul cărămiziu, ferestrele erau mari şi albe iar uşa căsuţei era în ton cu ferestrele. Pe jos avea blăniţă pufoasă aşa cum îi plăcea lui, o măsuţă la care să-şi facă temele şi jocurile lui preferate: monopoly, şah, remi, table. Peisajul  din căsuţa lui Athos era minunat: se vedeau munţii, apusul soarelui şi gutuiul din grădină.

Petrecerea pentru noua căsuţă îl surprinse şi bucură foarte mult pe Athos. Am dormit cu el câteva zile la rând să se obişnuiască cu noua locaţie. Deşi avea mult spaţiu să alerge…era trist. Când plecam trăgea mereu cu lăbuţa de poarta cea mare pe care nu o putea deschide. Se împrietenise cu căţeii din pădurice dar nu stăteau prea mult cu el. 

                Încercam să îmi petrec cât mai mult timp cu el dar nu era suficient. Într-o dimineaţă când îi duceam cumpărăturile lui Athos ceva ciudat s-a întâmplat… Athos nu mă întâmpinase aşa cum făcea de obicei. Sărea în sus de bucurie când mă vedea şi…mereu era acolo. Stătea culcat cu botul pe labuţe  şi mă aştepta… Azi, Athos nu mai era acolo. Am alergat speriată către el şi…ce să văd!  Athos avea un prieten căruia îi citea poveşti.

- Hei, bună dimineaţa Athos? Cine este noul tău prieten?

- Ham, ham, ham! Te rog să nu te superi…el este Aramis şi mi-aş dori să-l păstrăm… este fratele meu.

Vorbea repede şi fără întrerupere, speriat să nu intervin.

- Mi l-a adus aseară… nu ştiu cine pentru că nu am văzut. Poate că l-a adus Doamne Doamne ! Uite i-am pus şi un nume sonor, cu personalitate de luptător stilat şi cinstit: Aramis!!! Ca în Cei trei muschetari.  Taaaa, daaaaa!!!! Şi luă poziţia unui muschetar.

Apoi se aşeză în faţa mea cu privirea lui blajină. Ochii lui nu spuneau decat “te rog, te rog” dar era prea mândru să recunoscă. 

- Athos dacă noul tău prieten, Aramis, aşa cum l-ai botezat tu, s-a pierdut? Eu văd că e frumos şi drăguţ… Dar nu te-ai gândit că are un stăpân acasă care plânge dupa el?

- Ba…m-am gândit….dar el spune că l-a lăsat cineva aici… spuse Athos trist, şi îmi întoarse spatele cu coada între picioare. DAR!!!!! Stai!!! Uite cum facem… şi îşi reveni la viaţă. Dacă Aramis este al nimănui…şi dacă nu îl caută nimeni… poate să stea la noi ? La mine ? Unde vrei tu… dacăăăă… şi numai dacă, nu este pierdut … putem te rooooooooooog să-l păstrăm?  Şi plus că nu înteleg de ce Aramis ar minţi ! Dacă avea stăpân cu siguranţă îl iubea mai mult decât pe mine, logic de altfel… şi mândru lua poziţia fotogenică,… şiii … şiiii… şiiii… încurcat puţin de situaţie, cu sprâncenele încruntate, îşi trase pieptul înapoi, blegii urechile… Şi m-ar ruga să-l ajut să se întoarcă acasă… Nu crezi?

                Am aruncat o privire noului venit, care se şi lipi de piciorul meu, lovind cu lăbuţa ca şi cum se prezenta. Ştiam că trebuie să fie acolo să aibă grijă unul de altul, trimis nu ştiu de cine. De altfel în pădurea minunată nu mă mai surprindea nimic. Aici e locul unde Athos a vorbit prima dată. Aramis era foarte mic, aceeaşi rasă, arăta ca un ghem pufos. I se vedeau doar ochii mari şi negri, prin blăniţa lui albă. Athos era tare fericit şi îmi promitea că va avea grijă de el şi că va împărţi culcuşul lui cu Aramis. Că îl va înveţa tot ce ştie, că vor avea grijă de noua lor căsuţă, că vor face mereu curat şi că mă va iubi la fel de mult. Bineînteles că m-a topit. Ştia cum să obţină ce dorea pentru că vorbea aşa cum îl  învăţasem, din inimă.

                Aramis devenise noul nostru membru de familie. Era fratele mai mic şi grăsun a lui Athos. Eu îl mai numeam şi Bocănilă. Când alerga se auzea, pe duşumea, mereu: boc, boc, boc. Mânca de toate şi stătea tolănit în iarbă cu Athos. Se uitau ore în şir la cer şi făceau poveşti imaginare din nori.  Când ploua îl apăra pe Athos care era speriat de tunete şi lătra la picăturile de ploaie, certându-le. Jucau şah, fiecare în felul lui, adunau merele din curte pentru compot şi plăcintă, măturau frunzele,  se plimbau printre gutui.  Eu nu îi înţelegeam pentru că vorbeau pe limba lor, dar  ochii   transmiteau o bucurie debordantă. Erau fericiţi, sănătoşi şi cuminţi, iar asta era tot ce conta!

Moş Crăciun

Moş Crăciun veni departe                                                             

S-a oprit la noi în poartă                                                                                      

“Cioc!Cioc!Cioc!” primiţi cu daruri?                                                                    

Eu sunt Moş cu bucurii!                                                                                      

Uite Athos e cuminte                                                                                            

Stă  cu nasul în zăpadă                                                                                         

Lui Aramis dă de veste                                                                                        

Să se dea jos de pe ladă!                                                                               

Frate, Frate! Uite-n poartă!

Moşul bun, căci a venit.                                                                                 

Pe la noi cu oase multe                                                               

Să-i urăm dar “Bun venit!”     

Fuge Aramis tare, tare

Şi plonjează mult în zare                                                                                 

“Upsss! Dar mă scuzaţi      

Sunt micuţul împiedicat!”                    

                                                                                              2010 - Primii mei prieteni - căţeluşii Athos şi Aramis

Povestea ”Primii mei prieteni – catelusii Athos si Aramis” are inceputul in sufletul meu. De fapt incepe acolo unde exista visare, speranta si copilarie. Toti cei mici se vor regasii si isi vor dorii prieteni. Inainte de culcare vor pleca cu gandul spre o lume mai buna, o lume a cunosterii, a dorintei si a zambetului alaturi de Athos si Aramis.

Imi doresc ca Athos si Aramis sa fie cititi in fiecare colt de incapare, de bunici, de parinti, de fratii mai mari si apoi chiar de copii. Este o carte simpla si haioasa, este asa precum cateii mei. Asa ii vad, ii simt  si asa imi doresc sa ajunga si in sufletele d-voastra.

                                                                        

                                                                                             Cu multa simplitate si prietenie,

                                                                                                                SARBATORI FERICITE!

     

                                                                                                                                                             

Vine, vine Moş Crăciun

 Sărbătorile creştine ale românilor au avut întodeauna un ritual de iniţiere care i-a ajutat pe oameni să se simtă cu adevarat fericiţi. În apropierea sărbătorilor cu toţii încercăm să fim mai generoşi căci « Dar din dar se face Rai ». Suntem mai răbdători şi mai blânzi cu bătrânii, mai îngăduitori cu prietenii, mai darnici cu cei săraci, spunem cuvinte frumoase tuturor.

     Oferită cu drag, chiar şi o bucată de pâine poate să devină un dar, bucuria celui care o primeşte vă va răsplătii « Bine dai, bine ai ». Nici o altă sărbătoare nu se compară cu seara fermecată de Crăciun şi Ajun, zăpezi îmbelşugate, colinde împletite în fuiorul zăpezii, toate se întorc la noi moştenite de la strămoşi, de îndată ce iarna începe să miroasă a Crăciun.

     Aşteptarea Crăciunului trebuie să fie însoţită mereu de colinde, miros de brad, zâmbete şi fulgi de nea. În oraş însă tradiţiile s-au pierdut,  toată lumea fiind prinsă în tumultul vieţii cotidiene, lăsâdu-se furaţi de mirajul unei cariere şi luptându-se mereu cu timpul pentru siguranţa şi binele zilei de mâine…De aceea noi încercăm, cu greu să menţinem tradiţiile noastre româneşti…

-Mie nu prea îmi place povestea aceasta, de ce oamenii se modernizează şi uită ce înseamnă cu adevărat o sărbătoare? spune Athos trist şi mă oprii din citit. Se uită la mine ca şi cum ar vrea să schimbe ceva, să întrebe ceva…dar se fâstâcea…

-  Athos vrei să îmi spui ceva? îl întreb.

- Da! Dar să nu te superi. Uite, vreau să te rog să duci această scrisoare Moşului. De fapt sunt două. A mea şi a lui Aramis. Se uita la mine fix şi rugător, avea poziţia lui mândră, fotogenică şi haioasă. În acel moment intră pe uşa şi Aramis, bineînţeles că se împiedică de prag şi se rostogoli. Era plin de zăpadă. Se ridică doar cu lăbuţele din faţă şi se scutură leneş. Se uită la noi şi apoi sare în braţele mele.

-Scrisorile lui Moş Crăciun! Athos vreau să o semnez şi eu pe a mea. Bagă lăbuţa în cerneală şi îşi însemnă scrisoarea. Suflă către ea să se usuce noua scriere, o împachetă cu grijă să nu îndoaie nici un colţ  şi o puse înapoi în plic.

- Aceasta este scrisoarea mea. Ham, ham, ham! Şi iar se împiedică de pragul casei şi se rostogoli în zăpadă.

 Aramis deveni un bulgăr. Athos râse, îi înfipse un morcov şi desenă doi ochi cu cărbunele. Se alergară prin curte minute în şir. Obosiţi se aşezară în zăpadă. Nici nu îi vedeai de nămeţi.

Moş Crăciun veni departe                                                                                    Frate, Frate! Uite-n poartă!

S-a oprit la noi în poartă                                                                                      Moşul bun, căci a venit.

“Cioc!Cioc!Cioc!” primiţi cu daruri?                                                                     Pe la noi cu oase multe

Eu sunt Moş cu bucurii!                                                                                       Să-i urăm dar “Bun venit!”

Uite Athos e cuminte                                                                                            Fuge Aramis tare, tare

Stă  cu nasul în zăpadă                                                                                         Şi plonjează mult în zare

Lui Aramis dă de veste                                                                                         “Upsss! Dar mă scuzaţi

Să se dea jos de pe ladă!                                                                                      Sunt micuţul împiedicat!”

                -Bravooooooooooo, aplauze va rog.  Vi-l prezint pe fratele meu, muşchetarul Athos. Foarte talentat. Dansează, cântă, citeşte, scrie…merge la şcoală…şiiiii…vorbeşte pe limba oamenilor mari. Greu de crezut pentru rasa noastră. Dar, atenţie!!!!! Acum şi compune. Este de-a dreptul un mic geniu canin.

Erau atât de amuzanţi, încât abia îţi venea să-ţi iei ochii de la ei si să nu râzi în hohote. Nu aveai cum să te plictiseşti.

-Băieţi! Haideţi să împodobim bradul. Uitaţi ce globuri am cumpărat: acestea sunt în formă de oase, acestea în formă de steluţe, nori şi îngeraşi. Imediat au sosit alergându-se unul pe celalat…bineînţeles că Athos a nimerit direcţia…Aramis s-a oprit în brad.

-Upsss…chiar că sunt împiedicat. De ce nu mi-aţi spus până acum că nu merg drept?

-Athos tu chiar crezi că vine Moş Crăciun? E aşa de frumos cum mi l-ai descris tu? Cu părul alb, barba lungă, îmbrăcat în roşu, iar sania lui este trasă de reni ? Renii aceştia sunt un fel de căţei mai mari cu coarne? Nu? Aaaaa…şi le place frigul, era să uit…doar vin de la Polul Nord, nu?

 -Da, Aramis aşa este, dar aceşti reni nu sunt din familia noastră. Am să îţi citesc diseară despre reni. Dar Moş Crăciun aşa este…un bătrânel simpatic care ne cunoaşte pe toţi cu bune şi rele. Trebuie doar să crezi tare, tare în el. Moş Crăciun nu vine doar la copii ci şi la oamenii mari care  încă mai  cred în el. Pe Moş nu îl poţi vedea decât dacă eşti cu adevărat special.

-Dar Moşul de la Mall? Cine era, Athos? Nu era cel adevărat?

-Nu, era un ajutor al Moşului, angajat pe o perioadă scurtă de timp, pentru a duce scrisorile la Polul Nord.

-Athos…dar copiii care nu ştiu să scrie…aşa ca mine…ce fac?

-Păi…se duc şi îi spun ajutorului Moşului ce îşi doresc sau roagă un om mai mare să-i scrie.

-Aha! Am înţeles. Îţi mulţumesc frate bun că îmi explici mereu ce nu ştiu şi că ai răbdare cu mine. Aramis se îndreptă către Athos şi-l luă în braţe în semn de mulţumire. Dacă te rog, îmi citeşti acum de reni?

- Bine!  Renii sunt un fel de cerbi dar care trăiesc la temperaturi mai scăzute. Au coarnele în formă de arc, ramnificate. Au smocuri lungi de păr aspru între copite, ca să nu le fie frig la Pol. Sunt manifere rumegătoare, care dau lapte. Acest lapte este consumat de Moş Crăciun şi de ajutoarele lui. Se spune că datorită acestui lapte Moş Crăciun trăieşte de mii de ani.

- Băieţi…la culcare, gata! Am împodobit brăduţul, i-am pus Moşului laptele şi prăjiturelele la  fereastră, spuneţi-vă rugăciunea şi la culcare. Să visaţi frumos şi sper că aţi fost cuminţi…

Adormiră imediat, după o zi atât de lungă şi zburdalnică. Erau liniştiti şi frumoşi ca nişte îngeraşi. Braduţul lumină şi prin vecini se auzeau colindători, câte un zumzet de clopoţel. Casele erau liniştite  şi  pline  de steluţe luminate.

-Athos trezeşte-te! Athoooooooooooooooosss!!! Uite! Uite! Mi-e frică… ce luminează aşa tare acolo sus? Athos!!!!!

-Da… Se mârâi Athos. Ce vrei? Dormi că nu mai vine Moşul dacă eşti rău…

-Athos!!!! Cred că trebuie să fiu bărbăt, că nu-l pot trezi pe fratele meu….îşi spuse Aramis în gând! Căzu din pat, rostogolindu-se către uşă. O deschise încet şi privi uimit : sania Moşului cu reni era chiar în faţa casei iar Moşul mânca prăjiturele. Sub brad ajutorul Moşului aşeza cadourile. Aramis făcu un pas şi încă unul, încet… era aşa de fericit! Era primul lui Crăciun şi era special pentru că îl vedea pe Moşul.

-Hohoho! Ia uite cine-i aici… Aramis! Ce faci pui mic? Hai la Moşul în poală.

Dimineaţă Aramis povesti la toată lumea minunea ce o trăise în seara de Crăciun.

-Moşul mirosea … cum să vă spun eu, a cozonac rumen şi a scortişoară. Avea o barbă moale şi catifelată, iar renii…erau exact aşa cum ai spus tu Athos!!! Toată lumea era fericită şi asculta atentă povestirea micuţului nostru Aramis. În sfârşit se simţea şi el special, ştia de la Athos că are o stea a lui norocoasă, la fel ca şi fratele lui vorbitor…Trăiau în pădurea fermecată!