17 decembrie 2013

DAR DIN DAR, IMPREUNA ADUCEM UN ZAMBET !

Sarbatorile crestine ale romanilor au avut intodeauna un ritual de initiere care i-a ajutat pe oameni sa simta cu adevarat fericirea. In apropierea sarbatorilor incercati sa fiti mai generosi caci « Dar din dar se face Rai ». Fiti mai rabdatori si mai blanzi cu batranii, mai ingaduitori  cu prietenii, mai milosi cu animalele starzii, mai darnici cu cei saraci, spuneti cuvinte frumoase tuturor.
Oferita cu drag, chiar si o bucata de paine poate sa devina un dar, bucuria celui care o primeste va va rasplatii « Bine dai, bine ai ». Nici o alta sarbatoare nu se compara cu seara fermecata de Craciun si Ajun, zapezi imbelsugate, colinde impletite in fuiorul zapezii, toate se intorc la noi din strafundurile copilariei, de indata ce iarna incepe sa miroasa a Craciun.
Asteptarea Craciunului trebuie sa fie insotita mereu de colinde, miros de brad, zambete si fulgi de nea.
In oras insa traditiile s-au pierdut toata lumea fiind prinsa in tumultul vietii cotidiene, sunt furati de mirajul unei cariere, se lupta mereu cu timpul pentru siguranta si binele zilei de maine…

Impreuna putem face cat mai multe suflete fericite inaintea  sarbatorilor si nu numai !

Cateva idei...

*

Fiți și voi culori de curcubeu! Nu ne oprim aici... 
Join 
https://www.facebook.com/groups/1445760639070106/?fref=ts



Va asteptam cu drag -  23 ianuarie 2016, urmeaza etajul 1 al Policlinicii spitalului de copii!


**

https://www.facebook.com/Asociatia-Dicta-Brasov-1664258797149021/?pnref=lhc





***
Pe http://www.shoebox.ro/locatii/ se gasesc locatiile unde putem lasa o cutie cu mici cadouri de Craciun pentru in copil nevoias.


15 decembrie 2013

Filozofia efortului

Omul are o tendinţă înăscută de a evita eforturile şi face tot ce poate pentru a se debarasa de sarcinile sale sau a le ceda altor oameni, animale sau maşini. Şi astfel el slăbeşte şi îşi pierde facultăţile. Cel care vrea să devină rezistent, inteligent şi capabil să înfrunte toate situaţiile, trebuie să se obişnuiască să facă eforturi. Eforturile îl vor menţine în formă. În zilele noastre putem să achiziţionăm multe lucruri fără efort, dar care va fi rezultatul? Vom fi arhiplini la exterior şi asta-i tot, în interior nu va fi nimic.
      Progresul tehnic, de exemplu, a adus multe facilităţi, nu o putem nega; dar în acelaşi timp ce omul are nevoie de tot mai multe pentru a trăi, pământul, apa şi aerul sunt din ce în ce mai poluate şi nu mai absorb elementele toxice care le otrăvesc. Atunci, tot acest progres nu aduce mare lucru pentru adevărata fericire, înseninare: contribuie mai curând la o slăbire şi o dispensare de eforturi. Ei da, maşinile lucrează pentru el, socotesc  pentru el, îşi aduc aminte pentru el, se deplasează pentru el, şi el în acest timp este în pericol. Omul a fabricat tot felul de motoare pentru a se deplasa în spaţiu şi, efectiv, el se plimbă prin aer cu avioane, elicoptere, rachete, dar în interior, el rămâne ataşat de sol, incapabil să se desprindă, de a se ridica prin gândire.
      Nu vă este interzis a vă folosi de toate mijloacele tehnice care sunt la dispoziţia dumneavoastră, nici chiar să fabricaţi altele, dacă sunteţi capabili, dar trebuie să începeţi o muncă interioară care vă va permite să vă serviţi de aceste mijloace pentru a vă îmbogăţi, în timp ce, pentru moment, acestea contribuie la a vă slăbi. Dacă veţi avea gloria, bogăţia, puterea nu veţi fi satisfăcut dacă nu aţi fi făcut nici un efort pentru a le obţine. Efortul este acel pe care puteţi conta, în efort veţi găsi bucuria, fericirea. Singurul punct de sprijin solid pe care vă puteţi sprijini existenţa voastră, este propria persoană şi activitatea proprie. Până  nu veţi înţelege asta, nu veţi fi stăpân pe situaţie, veţi depinde de circumstanţele exterioare, la voia schimbărilor, nu veţi obţine nimic din ce doriţi profund, vă va scăpa totul. Atunci, obişnuiţi-vă în fiecare zi de a conta numai pe eforturile voastre şi veţi avea cerul şi pământul, nimic nu vă va dezamăgi.
      Veţi spune:”Dar noi facem eforturi, nu facem decât asta: în fiecare zi muncim pentru a ne câştiga existenţa...” Da, e adevărat, dar nu ajunge, nu sunt chiar eforturile de care vorbeam. Eu vă vorbesc de eforturile inimii voastre, ale spiritului vostru, eforturi pentru a vă regăsi, pentru a vă lega de ce e esenţial în voi: Eul superior. Acestea sunt eforturile mai importante, pe care trebuie să le menţineţi zi de zi, până veţi reuşi. Chiar dacă nu veţi atinge idealul spre care tindeţi, nu abandonaţi niciodată eforturile, pentru că ele sunt singurele care vor rezista şi după moarte: eforturile care vi le impuneţi pentru a vă realiza din plin. Aceste eforturi sunt cheia viitorului vostru.
      Iată de ce când întâlniţi dificultăţi în viaţă, nu vă revoltaţi şi nu încercaţi să le evitaţi; înţelegeţi că Inteligenţa cosmică vă pune în aceste condiţii pentru a vă forţa să mergeţi mai departe, mai sus. Nu cereţi ca viaţa să vă fie liniştită. Nici un alpinist nu poate să facă o ascensiune a unui munte dacă ar avea în faţa lui pereţi perfect netezi. Pentru a se cocoţa, are nevoie de asperităţi unde să-şi pună mâinile şi picioarele şi de asperităţi pentru a prinde coarda. Şi astfel, puţin câte puţin ajunge pe creastă. Ei bine, pentru motive asemănătoare e necesar să întâlneşti în viaţă dificultăţi, necazuri, obstacole.
      Veţi protesta pentru că apare o contradicţie: în fiecare zi vă spun că viaţa trebuie trăită în armonie şi pace, şi acum vă spun că trebuie să întâlnim dificultăţi şi opoziţie pentru a progresa...Trebuie bine înţeles aceasta: cei care doresc armonia şi pacea fără ca în prealabil să fi învăţat să treacă de obstacole, se pregătesc din contră pentru o viaţă în dezordine şi zăpăceală. De ce? Pentru că adevărata armonie, adevărata pace sunt recompense care revin celor care le-au câştigat, manifestându-şi calităţile de dezinteres, bunătate, răbdare. În acel moment, chiar dacă ei trebuie să treacă încercări, nu se vor simţi deranjaţi, nu vor suferi şi nu vor face pe alţii să sufere. Pentru că ei au reuşit să se transforme, să se amelioreze. Graţie unei munci răbdătoare, susţinute, ei au reuşit să stabilească relaţii cu Cerul, să aibă schimburi cu entităţile luminoase care-l populează şi într-o zi ei se vor simţi luaţi dintr-o dată chiar pe culme. Acolo, ei nu vor mai avea nevoie să se agaţe de asperităţi, să se caţere penibil, ei vor zbura! E aşa de greu de înţeles?
      Trebuie să dorim fericirea, plenitudinea şi pacea, căci aceasta e adevărata viaţă, dar când suntem imperfecţi, vom trece pe lângă. Proba: cine nu doreşte fericirea? Toţi oamenii nu doresc decât asta, toţi îşi petrec timpul făcând proiecte pentru a realiza ce cred ei că îi va face fericiţi. Dar iată, ei nu sunt fericiţi...E clar că mai au ceva de înţeles şi de corectat. Da, dacă nu facem eforturi pe calea perfecţiunii, nu trebuie să dorim o viaţă liniştită şi agreabilă, în toate felurile, ea nu va fi. Trebuie să acceptăm dificultăţile căutând care sunt eforturile pe care noi ne obligăm a le face care ne vor conduce la adevărata fericire.
      Ştiu că pentru voi e dificil de admis, dar asta e realitatea. Dacă lucrurile ar sta cum vrem noi, ar fi o catastrofă! Noi nu suntem atât de clarvăzători pentru a vedea consecinţele îndepărtate a ceea ce ne dorim. Ceea ce noi credem că este bine pentru noi ne va antrena şi dacă se va realiza, vom petrece viaţa în trândăvie, plăceri. Dar, din fericire Inteligenţa cosmică nu dă oamenilor fericirea pe care ei o aşteaptă: ei ar pierde totul şi chiar gustul vieţii. Deci, adevărata fericire este în efort. Atunci, nu  căutaţi dulceaţă, pentru că vă veţi îmbolnăvi. Când începeţi să iubiţi amărăciunea, chinina, veţi fi salvaţi. Adesea ceea ce iubiţi vă îmbolnăveşte: atunci, nu plângeţi dacă sunteţi lipsiţi de acestea. Cerul e cel care nu vi le dă, pentru mai rămâne un pic în viaţă.
      Iată adevărata filozofie pe care am descoperit-o şi am acceptat-o. Nu aş abandona această filozofie pentru toate bogăţiile din lume...Aceasta nu înseamnă că, dacă cineva vrea să îmi dea bogăţii, eu le voi refuza! Orice e binevenit, când putem face ceva util pentru toţi, dar nu bogăţia o caut.
      Atunci, iată esenţialul: să faci eforturi pentru a merge în fiecare zi mai departe în realizarea idealului propriu. Din punct de vedere material, exterior, aceasta nu vă va aduce mare lucru, dar chiar regii şi prinţii Pământului nu vor avea ce veţi obţine. Nu vă lăsaţi tot timpul subjugaţi de aparenţa lucrurilor, în interiorul vostru veţi găsi adevărate comori mergând până la infinit...Când începeţi să faceţi aceste eforturi, lumina va veni, înţelegerea va veni, puterea va veni, ordinea şi armonia vor veni. 
      Oamenii  sunt marcaţi de latura exterioară; chiar când se reculeg în linişte, ei se gândesc la evenimente, obiecte exterioare. Da, în loc să caute în ei ce e mai profund, centrul  lor,  chiar  când  se  reculeg  ei  se  ocupă  de  ce  e  afară.  Şi  voi,  de  asemenea,
analizaţi-vă, şi vă veţi da seama că nu ştiţi să intraţi şi să rămâneţi în voi înşivă, atenţia vă este atrasă, fără îndoială, afară. Veţi spune:”Dar ce ne cereţi e foarte dificil.” Poate, dar e util să o auziţi; într-o zi, vă veţi aduce aminte şi veţi descoperi că sunteţi, în fine, capabili de a avea o adevărată viaţă interioară.
      Bazaţi-vă existenţa pe propriile eforturi, nu contaţi pe nimic altceva. Acceptaţi şi utilizaţi tot ceea ce lumea exterioară vă oferă bun, dar nu vă bazaţi pe acestea, pentru că  viitorul vostru adevărat este de a parcurge toate regiunile spaţiului, printre stele şi sori, şi nu veţi putea duce în acest voiaj bogăţiile pe care le-aţi îngrămădit sub voi. Trebuie să învăţaţi unde e de lucrat şi pe ce trebuie contat. Dacă vă bazaţi pe soţul vostru, copiii voştri, banii voştri, într-un moment sau în altul veţi avea decepţii. Nu puteţi conta decât pe spirit, adică pe o activitate pură, efort constant. Cât despre restul lucrurilor, utilizaţi şi mulţumiţi Cerului că vi le-au dat, dar nu contaţi pe ele.    
      Şi vă mai spun: nu contaţi pe Maestrul vostru, nu contaţi pe mine ca şi cum m-aţi considera exterior vouă, ca  pe cineva care poate sau nu poate să vină să vă vadă. Dar dacă mă veţi plasa în voi, în inima voastră, în sufletul nostru, veţi putea conta pe mine, pentru că prezenţa mea în voi va fi atât de exactă, atât de reală ca voi înşivă. Şi în necazuri şi suferinţe mă veţi găsi totdeauna pentru a vă ajuta, ca să înţelegeţi că sunt peste tot cu voi, că nu o să vă părăsesc niciodată, că ceva din cunoştinţele mele, din dragostea mea, din răbdarea mea a rămas în voi. Veţi spune:”Atunci, nu e util să venim să vă întâlnim?” Da, utilizaţi aceste întâlniri, profitaţi de ele, dar nu contaţi exclusiv pe ele, căci într-o zi sau alta, veţi fi dezamăgiţi şi supăraţi.


12 decembrie 2013

Primii noştri prieteni

Un ciripit deosebit de păsărele se auzea în curtea noastră. Athos şi Aramis încă leneveau în pat. Deschideau câte un ochi, pe rând şi apoi iar se răsuceau pe partea cealaltă. Urechile erau atent ciulite la cântecul păsărelelor.
                -Coco, Coco! Ce faci? Fac bine! Coco face bine! Coco! şi apoi iar ciripit şi zumzăit din copacul care abia se scutură de câţiva fulgi de zăpadă. Athos începu să fie curios. Se ridică din pat ciufulit şi se uită pe geam. În gutuiul din faţa casei era o pasăre mică, viu colorată, cu pene albastre, care cânta şi vorbea singură. Celelate vrăbiuţe stăteau pe lângă ea şi o admirau.
                -Hei!!! Ce faci acolo? Bună dimineaţa! Eu sunt Athos şi probabil imediat va apărea şi fratele meu ! Asta după ce se împiedică de prag. Se numeşte Aramis. Este cel mai bun şi mai frumos frate. Cum de vorbeşti? Eu nu am întâlnit în 9 ani pe nimeni care să vorbească.
                - Ce faci? Coco! Coco! Ce faci? Coco face bine! Şi iar ciripea.
                - Bună dimineaţa Athos, Coco! Aşa zicea, nu? Se numeşte Coco! Athos cred că pragul acela este puţin prea înalt! Nu putem să-l facem mai mic?
                - Nu. Din păcate intră frigul dacă-l tăiem, Aramis. Aşa mergi tu…trebuie să ne obişnuim.
- Cine este noul nostru prieten? Vorbeşte ca tine?  întrebă Aramis.
                - Nu cred. Cred doar că repetă aceleaşi cuvinte. Este un papagal sau un peruş. Nu prea fac bine diferenţa. Hai să ne uităm în cartea aceea cu păsări şi în dex.  Şi alergară amândoi către bibliotecă.
                - Papagalul este o pasăre tropicală… hmmmm… asta înseamnă că trăieşte doar la căldură… ia să vedem Athos… tremură pasărea aceea din copac?
                - Da! Tremură! Dar tot zice  “ce faci? Coco face bine!” ha,ham, ha, ham! E amuzantă!
                - “Papagalul are ciocul mare şi încovoiat, cu pene felurite şi viu colorate, care dresat poate reproduce fragmente din graiul omenesc". Aşa scrie la definiţia din dex de la papagal. Sunt mai multe specii  în poze dar niciunul nu seamnănă cu cel din copac. Să nu latri că poate-l speriem. Bine, Aramis?
                -Da, am înţeles. Pot să las uşa deschisă? Poate intră la căldură. Ce mănâncă? întrebă Aramis din ce în ce mai curios? aşa cum ne-am obişnuit cu el.
                 - Stai aşa că acum deschid dex-ul la “peruş”. “Specie de papagal cu ciocul lung și cu coada ascuțită, care imită sunetele articulate, cu penaj ”…şi să vedem şi poza. Ăsta-i! L-am găsit. Acum să vedem ce mănâncă: mei, salată, biscuiţi,…avem biscuiţi? ia pune-i unul la trunchiul copacului!
În scurt timp, peruşul Coco coborî din copac şi pică în cursa lui Aramis. Acesta fu prins şi adus în căsuţa lor la căldură.
-Stai! M-a ciupit. Athoooos!!! Ce fac? ţipă Aramis în gură mare şi alergând cu pasarea in lăbuţă în jurul mesei.
-Dă-i drumul că mă prăpădesc de râs cu tine. Eşti nelipsit de umor! spuse Athos.
Pasărea speriată se aşeză pe colţul bibliotecii. Respiră repede dar în acelaşi timp era în gardă pentru un nou “atac”. Studia camera, apoi zbura pe draperie, apoi făcu vreo câteva ture  şi se aşeză pe capul lui Aramis şi începu să-i ciugule părul. Situaţia era, din nou una amuzantă. Aramis stătea pentru a nu o speria iar peruşul îi aranja blăniţa.
-Bună! Eu sunt Coco şi pot să vorbesc cu voi că văd că aţi închis uşa. Nu vreau ca toate păsările să ştie că pot să vorbesc. Am stat cu o familie până acum câteva zile şi de la ei am învăţat tot ce ştiu. Recit, cânt, desenez, joc teatru, interpretez şi imit diverse personaje şi voci. Copiii erau talentaţi. Ştiu să cânt şi la pian. De aceea am şi rămas orfani…orfan! Au plecat în Viena să studieze. Au câştigat o bursă şi pe noi nu au putut să MĂ transporte. Cică nu primesc păsări în avion… aşa că am evadat în căutarea unei alte famili. Dar… nu ştiam cât de frig este afară.
 Coco vorbea de nu îi mai tăcea gura iar Athos şi Aramis erau atenţi la el. Cred că de acestă dată erau puşi într-o încurcătură. Puteau ei să aibe grijă de acest peruş?
-Auzi Coco? întrebă Athos serios… vrei să stai la noi? Dar nu înainte să vorbim cu familia noastră. Mă gândesc că dacă eşti… orfan… aşa cum ai zis… înseamnă ca eşti singur, nu?
- Da… se fâstâci… sunt singur… şi să ştiţi că-mi place de voi. Păreţi a avea personalitate. În acel moment uşa camerei se deschise şi... în camera celor doi cuţei intrară două păsări.
-Vai Coco ! Aici erai !  Atât ne-ai mai alergat. Dar unde crezi că putem “zbura” aşa…. să îţi spunem ceva: în urma cercetării tale nu putem zbura mai mult de 30 -50 cm de sol chiar dacă suntem păsări ca şi tine. Stai aşa! În acel momen,t de sub aripă, una dintre “zburătoare” scoase o  carapace. Uite că  am adus-o şi pe Miky. Nu o putem lasa acolo…. şi e cu noi şi Negruţa şi Ghemotoc. Acum mă pot odihni. Se aşeză în patul lui Aramis…
-Hey!!! Stai aşa spuse Athos.  Acolo este patul fratelui meu. Ce-i cu asta Coco? Poţi să-mi
explicit? Athos era puţin nervos. Îi plăcea să-şi împartă lucrurile dar numai cu acordul lui.
                Coco se fâstâci, puţin încurcat de apariţia celor două păsări. Îşi luă inima în dinţi şi spuse.
                -Auzi Athos? Ce zici de o discuţie la un ceai ca doi prieteni şi am să îţi explic aventura noastră. Aşa că… toată lumea afară! Ascunde-ţi-vă pe undeva până rezolv situaţia. În scurt timp vom  afla dacă rămânem sau plecăm!
         
-Rămânem??? Plecăm??? Hei… ce se întâmplă! Athos!!! Am încurcat-o de data aceasta. Degeaba am fost cuminte până la vârsta acesta… Aramis se plimbă speriat , cu ochii mari întrebători.
                Coco începu să povestească şi să prezinte toata familia lui:
Pestriţa – era prima găină a familiei la care a locuit. Are personalitate, face 1 an peste câteva zile. ÎI place şi se crede un fel de lider în ogradă. Adevărul este că toate animalele merg la ea cu diverse probleme. Imediat o să înceapă să dea şi ouă. Rasa ei este una specială. I se spune Pestriţa pentru că atunci când a fost mică a căzut în smoală şi a rămas pătată.
Moţu – este fratele ei din aceeaşi rasă. Este cocoş. Este foarte galant şi mândru: alb mereu, cu creasta aceea impunătoare şi după cum observaţi încălţat...cu pene. Amuzant! Îi place să cânte de la 5 dimineaţa. El păzeşte ograda noastră de duşmani.
Miky – este broscuţa noastră ţestoasă. Am gasit-o într-o seară şi de atunci a ramas la noi. Trăieşte atât pe uscat cât şi în apă. Este din rasa  “ţestoasa cu tâmple roşii” sau broasca de Florida. Foarte cuminte. Nu o să deranjeze.

Ghemotoc – este arici. Sper să nu uitaţi de existenta lui… înteapă! A venit o data cu Miky. Este foarte tăcut. Nu ştiu dacă este de  rasă… nu ştiu nimic despre trecutul lui. Vine şi pleacă. Vă garantez… nu deranjează!
Negruţa – este prima dintre noi. Ştia toate secretele casei… prima dată a fost rea, spaţiul ei era ocupat, iar atenţia celor mici era distribuită şi către noi… dar între timp… nu s-a mai simţit singură pentru că noi toţi ne înţelegeam şi a devenit prietena noastră.
                -Coco, Negruţa, Pestriţa, Moţ, Ghemotoc, Miki… 1, 2, 3, 4, 5, 6… 6!!!!!!!!! Nu ştiu ce să zic Coco… această decizie nu o putem lua noi. Nu vă cunoaştem… nu ştim cine sunteţi, ce rase aveţi, ce mâncaţi, cât de educaţi sunteţi… câtă dezordine faceţi… sau cât ne putem ajuta. Trebuie să vorbesc cu fratele meu şi apoi cu familia noastră. Aşa că te rog dacă se poate… sa ne laşi puţin singuri? Uite o pătură să te înveleşti deoarece îţi este frig afară. Athos îi dădu pătură şi privi  atent către fratele lui. Când deschise uşa… toată curtea era măturată, copacul curăţat de crenguţele uscate, ferestrele casei luceau şi toate animaluţele erau aliniate de la cel mai mic la cel mai mare. Era greu să nu îţi placă surpriza lor. Aramis se bucură atât de tare că avea timp liber, încât începu să-i alerge prin curte. Athos şi Coco priveau din uşa bucuria celor dragi. Casa era mai plină ca niciodată şi bucuria se revărsă peste toţi. Athos primi aprobarea pentru noii săi preieteni şi o listă de reguli.

                - Dragii noştrii prieteni. Puteţi rămâne la noi, spuse Athos grav. Însă acestea sunt regulile:
1. Fiecare işi face curat în culcuşul lui.
2. Între orele 14 -16 fiecare  învaţă, citeşte, îşi face temele  sau studiază. Cine nu ştie să citească îi ascultă pe ceilalţi.
3. Vineri se face lista de cumpărături şi se înmânează familiei.
4. Se mătură curtea o data la 3 zile de către toţi.
                                                      5. Nu se întârzie niciodată la masă.

… şi lista continuă cu diversele activităţi zilnice de igienă. Cine nu respectă aceste reguli era pedepsit.
Veselia era veşnică, râsetele şi prietenia umplură în scurt timp căsuţa noastră. Toţi erau simpatici.

Athos şi Aramis erau înconjuraţi de prieteni speciali.

11 decembrie 2013

Fericirea este în muncă

Unde e în realitate adevăratul pericol pentru un alcoolic? În alcool? Nu, în capul său. De ce? Pentru că el consideră lucrurile numai după plăcerea de moment. Pentru moment, bea, se simte bine şi trage magnifica concluzie că aşa va fi tot timpul. Şi aceasta e eroarea. Da, plăcerea, nu e nimic mai grozav pe moment, dar pe o perioadă mai lungă, e ruină! 
      Veţi zice:”Bun, am înţeles, nu plăcerea e cea care ne face fericiţi, dar atunci, ce ne-o va da?” Munca. O, ştiu deja ce îmi veţi spune: că vreau să vă lipsesc de toată bucuria, de toate satisfacţiile, că a lucra e penibil, că voi nu faceţi altceva decât munciţi şi asta nu vă face de loc fericiţi.     
      Înlocuind plăcerea cu munca, înseamnă a înlocui o activitate ordinară, egoistă, cu o activitate mai nobilă, mai generoasă, care ne lărgeşte conştiinţa şi declanşează în noi posibilităţi noi. Nu se pune problema de a vă lipsi de plăcere, dar pur şi simplu să nu o puneţi pe primul loc ca scop al existenţei, pentru că aceasta ne slăbeşte, ne sărăceşte. Cel care caută plăcerea înainte de orice, se conduce ca un om care, pentru că iarna e frig, utilizează pentru a se încălzi toate obiectele de lemn din casă: uşile, ferestrele, scaunele, paturile, dulapurile...peste un timp, nu mai rămâne nimic. Este la fel cu cel ce se lasă ghidat de plăcere: tot ceea ce e pe cale să trăiască ca emoţii, senzaţii, îi arde încet-încet rezervele. Cei care caută plăcerea cu orice preţ trebuie să ştie dinainte ce îi aşteaptă: sărăcirea şi întunecarea conştiinţei, şi nu vor putea cunoaşte tezaurele sufletului şi spiritului, ci numai ceea ce trece prin stomac, pântece sau încă mai jos.
      În loc de a considera plăcerea ca scop al existenţei, trebuie să spunem:”A, trebuie să fac cu viaţa mea ceva cu sens, util, mare” şi să înlocuim astfel plăcerea prin muncă, adică cu un ideal. Şi care este această muncă? Acea a soarelui. Nu am găsit niciodată o activitate care o depăşeşte pe cea a soarelui. Fără oprire, el străluceşte, încălzeşte, vivifică. Iată o muncă pe care oamenii nu au luat-o niciodată în considerare; prin comparaţie, ei s-au oprit la a face mici reparaţii.
      Dacă discipolul îşi însuşeşte această problemă a soarelui în mod serios, la început va fi stângaci, imperfect, dar într-o zi va începe să radieze lumină, căldură, şi viaţă ca un soare. Când discipolul întreprinde această muncă, restul îl tentează din ce în ce mai puţin: micile distracţii, micile bucurii pălesc înaintea sarcinii grandioase de a munci ca soarele. Ei simt atunci o plăcere, o bucurie, o expansiune cu care nimic nu se poate compara.        
      Mulţi aceptă faptul că fericirea se limitează la câteva efervescenţe, la câteva focuri de paie urmate de dureri şi necazuri. Ei bine, dacă ar fi aşa, nu merită să o căutăm. Câteva lucruri pe fugă, la ce bun?...Şi ştiţi cum am descoperit că francezii sunt poporul cel mai inteligent de pe Pământ? Într-o zi, la Paris, am auzit pentru prima dată cântecul:”Plăcerea dragostei nu durează decât un moment, Durerea din dragoste durează o viaţă” Ei da, nu am auzit niciodată aşa ceva în Bulgaria! Iată de ce îi stimez pe francezi: din cauza acestei descoperiri. Numai că, mă întreb de ce, după ce au găsit acest adevăr, ei continuă să facă la fel, ca şi cum nu l-ar fi descoperit de loc.
      În realitate, când ai descoperit adevărata dragoste, nimeni şi nimic nu te poate face să o pierzi; o ai pentru totdeauna. Veţi spune:”Da, dar când iubim pe cineva, cum să înlocuim plăcerea cu munca? E imposibil!” Ba da, e posibil. Ce vă împiedică să vă prindeţi fiinţa iubită în braţe, şi să vă îndreptaţi împreună spre lumină, frumuseţe, viaţă eternă...Desigur, va fi imposibil, pentru că sunteţi convinşi că plăcerea senzuală trebuie să vă guverneze existenţa. Dar voi, învăţaţi să studiaţi aceste viziuni de ansamblu noi şi exersaţi: veţi simţi că avansaţi, că alte facultăţi se dezvoltă în voi încet-încet, şi începeţi să gustaţi plăcerile sub o formă mai subtilă.
      Plăcerea senzuală e la început agreabilă, desigur, dar încet vă distruge. Munca, din contră, la început e grea, dar pe măsură ce trece timpul, deveniţi rezistenţi, bogaţi şi fericiţi. Aveţi, deci, interesul să trataţi munca ca scopul vieţii voastre, adică să faceţi în aşa fel încât fiecare moment al zilei să fie o ocazie de a progresa  pe calea stăpânirii de sine, a armoniei, a luminii. Veţi vedea, această muncă vă va da într-o zi cele mai mari plăceri.
      Dar, nu trebuie să vă opriţi sub impresia momentului, pentru că des această impresie e mincinoasă. Trebuie reflectat pentru a vedea ce efect are decizia voastră în timp mai îndelungat. Voi lucraţi, faceţi eforturi, şi pentru un moment nu vedeţi nici un avantaj, vă descurajaţi. Da, pentru un moment poate fi aşa, dar dacă veţi vedea, aşa ca mine, tot ceea ce munca voastră vă pregăteşte magnific, nu veţi mai vrea să vă opriţi.


9 decembrie 2013

Fericirea nu este plăcerea

Nevoia de a găsi fericirea e profund înscrisă în fiinţa umană. Această nevoie ne ghidează şi ne stimulează. Cu toate acestea, urmându-şi temperamentul, omul consideră fericirea în mai multe forme diferite, care îi apar mai degrabă sub forma plăcerii, şi majoritatea oamenilor confundă una cu alta. Ei îşi imaginează că tot ceea ce le pare atrăgător, simpatic, ce le place, ce le spune ceva, îi va face fericiţi. Ei nu, dacă vom analiza ce este cu adevărat plăcerea, cum o găsim, unde o găsim, vom înţelege că e mult mai complicat.  
Când vedem câtă energie desfăşoară fiinţele umane pentru a se angrena în activităţi care le dau plăcere, e evident că, dacă fericirea ar fi sinonimă cu plăcerea, lumea întreagă ar înnota în fericire. Dar mai mult se întâmplă contrariul: adesea acolo unde oamenii îşi găsesc plăcerea, ei îşi găsesc şi nenorocirea.
Plăcerea este o senzaţie momentan agreabilă care vă face să credeţi că prelungind-o cât mai mult, veţi fi fericit. Ei bine, nu este aşa. De ce? Pentru că aceste activităţi care vă procură rapid şi uşor plăcere nu se situează, majoritatea, într-un plan prea elevat: ele nu ating decât corpul fizic, poate inima şi un pic intelectul. Ori, nu putem fi fericiţi când căutăm să satisfacem doar corpul fizic, inima sau chiar intelectul, acestea sunt doar satisfacţii parţiale şi efemere. Fericirea, contrar plăcerii, nu e o senzaţie de moment, ci ea priveşte totalitatea fiinţei.
Acel care crede că găseşte fericirea în plăcere poate fi comparat cu un beţiv: îşi toarnă vin sau alcool şi bea. Ah, se simte bine, uită de toate necazurile şi trage concluzia că e magnific să bei. Dacă ar fi să ne pronunţăm pentru câteva minute, câteva ore, aceasta poate pare magnific. Dar după câţiva ani, ce se va produce? Pierderea facultăţilor, imposibilitatea de a trăi o viaţă familială şi socială echilibrată, decăderea, crima poate...
Ei bine, în numeroase circumstanţe, oamenii se conduc ca şi beţivul: de vreme ce lucrurile le par agreabile, ei trag concluzia că ele vor rămâne aşa pentru eternitate. Din păcate pentru  ei sunt obligaţi mai târziu să constate pierderile, stricăciunile, şi suferă.   
Este la fel şi când e vorba de persoane cu care ei au ales să formeze o familie, să se împrietenească, sau să se asocieze pentru muncă: ei au tendinţa să se conducă după prima impresie de plăcere sau neplăcere, simpatie sau antipatie. Ei cred:”Oh, acesta îmi spune ceva” şi, fără să gândească, fără să aprofundeze, ei se decid, fără să-şi dea seama că în realitate au de-a face cu un răufăcător. Ei se îndepărtează de un om pe care-l găsesc mai puţin agreabil, dar în realitate acesta e un om corect, cinstit şi bun. Când ne conducem după simpatie şi antipatie, care sunt impresii de moment, şi nu după  judecată care vede mult mai departe, ce vreţi, ne vom sparge capul.
Iniţiaţii, înţelepţii ne previn despre realitatea lucrurilor, ei ne spun:”Atenţie la ce faceţi: primul moment de satisfacţie trecut, veţi plăti foarte scump lipsa voastră de clarviziune.” Ei da, câte lucruri sunt pe moment agreabile, dar după... Pentru câteva minute agrabile pe aici, pe acolo, trăim ani de suferinţă. De aceea trebuie să fii vigilent şi să nu ai încredere în ceea ce pare agreabil. 
E adevărat că există anumite plăceri care hrănesc sufletul şi spiritul, dar nu acestea sunt cele preferate de oameni. În plus, a te conduce după plăcere prezintă şi pericole, pentru că ceea ce le place alimentează, cel mai frecvent, instinctele nu sufletul sau spiritul. Proba: nu trebuie decât să vedem unde îşi găsesc plăcerea: în mâncare, în băutură, în a se culca cu cineva, în a juca pe bani la casino, strivindu-i pe alţii, răzbunându-se, etc., posibilităţile nu lipsesc. Dar unde vor ajunge astfel? Desigur nu la fericire, pentru că fericirea este ceva vast, infinit, în timp ce plăcerea nu atinge decât un domeniu limitat în om, acela al naturii inferioare, egoistă, mărginită.
În căutarea fericirii, omul nu se gândeşte decât la el, plăcerea sa este el. El nu caută de loc plăcerea altora, numai a sa. Astfel, el se limitează şi se depreciază, pentru a obţine plăcerea sa şi o apără, el e obligat frecvent de a folosi metode care nu sunt prea catolice: devine incorect, crud, şi dacă e un moment când un altul îl privează de plăcerea lui, devine iritabil, agresiv, vindicativ. Atunci, ce plăcere gustă el? El devine insuportabil pentru alţii, care nu uită să-l facă să simtă aceasta.
Desigur, eu nu spun că trebuie să  se priveze de toate plăcerile şi satisfacţiile sale, ar fi stupid.  De altfel,  natura e cea care obligă  oamenii să-şi caute  plăcerea,  altfel viaţa 
şi-ar pierde gustul, sensul, şi ar deveni întunecată, monotonă. Plăcerea e cea care animă, care dă culoare existenţei şi nu e vorba de a o suprima. Trebuie doar să nu o punem pe primul plan să facem din ea un scop în viaţă, trebuie orientată această tendinţă într-un sens constructiv.
Toţi avem instincte, dorinţe şi e normal, dar nu e un motiv pentru a face numai ce ne place. Dacă Cerul ne dă creierul, este pentru ca să ne servim de el şi să ne orientăm corect. Fiinţa umană se aseamănă cu un vapor care navighează pe oceanul vieţii; la bordul acestui vapor sunt mateloţi care se ocupă cu încărcarea combustibilului în cazan pentru propulsie, şi apoi mai există comandantul cu busola sa care se ocupă de orientare. Mateloţii, sunt instinctele, poftele: ei sunt orbi, dar ne fac să avansăm. Comandantul este inteligenţa, înţelepciunea care ne dă direcţia şi supreveghează ca vaporul să nu eşueze pe stânci sau să lovească un alt vapor. Din păcate, aceste vapoare care sunt oamenii sunt ameninţate pentru că comandantul lasă mateloţii să facă ce le place!
Cele mai mari deziluzii îl aşteaptă pe cel care se ghidează după plăcere, şi care nu vede consecinţele alegerii pe care e pe cale să o facă. Trebuie căutat un alt ghid: raţiunea, pentru că, ea vede consecinţele fiecărei direcţii pe care sunteţi pe cale să o alegeţi şi vă avertizează:”Atenţie, acolo, îţi vei sparge capul...Acolo, da, poţi să mergi...” Din păcate, dacă vorbiţi cu oamenii, veţi vedea că majoritatea oamenilor sunt convinşi că nu pot să-şi descreţească fruntea, să se însenineze, decât dacă fac ce le place. Ei sunt gata pentru asta să sară peste toate regulile, toate tabu-urile, cum se spune. Ei vor să fie liberi. Şi care e această  libertate? Aceea de a face nebunii, şi de a se distruge. Dacă ne eliberăm cu bună ştiinţă de lumină, de înţelepciune, de judecată, pentru a gusta câteva momente de plăcere, vom suferi, e inevitabil, şi chiar fizic: vom fi bolnavi, pentru că boala nu e altceva decât manifestarea în plan fizic a dezordinii pe care o lăsăm să se instaleze în planul psihic.
Dacă vrei să inversezi aceste prejudecăţi şi reguli pentru a fi tu însuţi, nu e rău, chiar din contră. Dar trebuie ştiut că sub legile moralei umane se găsesc legile eterne stabilite de Inteligenţa cosmică, şi, că vrem sau nu, când călcăm aceste legi, o vom plăti prin durere, suferinţă, boală. V-am spus mai demult: e uşor să prevezi ce noi boli vor apărea în lume din cauza manierei în care oamenii îşi trăiesc libertatea şi, în acest caz ce boli vor fi incurabile. 
Desigur, Inteligenţa cosmică nu e aşa crudă pentru a strivi imediat pe cineva pentru o greşeală mai mică. Cel care face exces de hrană, de băutură, de tutun, de sexualitate, etc. poate să nu se îmbolnăvească decât după ani de zile. Dar e uşor de prevăzut că dacă nu îşi schimbă conduita nu va putea scăpa bolii. Organismul aceluia care depăşeşte măsura, în orice domeniu ar fi, este ca o construcţie de lemn a cărei pereţi sunt roşi: ea nu se va distruge astăzi sau mâine, dar după ani, dintr-o lovitură casa se dărâmă. Multe lucruri sunt la fel în viaţă şi, cum lumea nu înţelege felul în care aceste legi lucrează, oamenii gândesc doar pe o perioadă de timp prea limitată.Ei spun:”Priviţi-l pe acesta: el e cinstit, rezonabil, bun, dar nu e recompensat.” În timp ce un altul e un şnapan şi tot îi reuşeşte, şi trag concluzia că e mai avantajos să fii şnapan. Iată filozofia ce o are acum lumea: oamenii nu văd mai departe de lungul nasului.
În realitate, pentru a înţelege cum lucrează legile, trebuie observaţi oamenii şi evenimentele pe o durată mai lungă. O perioadă mai scurtă e insuficientă pentru a ne pronunţa. Priviţi cum se întâmplă cu ţările: de multe ori numai după secole putem înţelege  cum o ţară cade încet, încet în decadenţă; cei care trăiesc în aceasta nu îşi dau seama. La fel e şi pentru oameni. De multe ori, consecinţele unei purtări bune sau rele în încarnarea actuală se vor constata în încarnarea următoare.
Ei da, din păcate sau din fericire, fericirea pentru om nu înseamnă a face ce-i place şi cum îi place, pentru că, vă repet, fericirea nu este plăcerea. Deci, atenţie, nu vă lăsaţi influenţaţi. Mulţi găsesc normal să respecţi anumite reguli de conduită, pe care apoi încep să le încalce pentru că au auzit de la alte persoane că acestea sunt baliverne ridicole, de care trebuie să ne eliberăm. Şi, la sfârşit sunt atât de bine eliberaţi că îşi sparg capul. Există de asemenea şi oameni care se cred foarte inteligenţi, şi care intră singuri în catastrofe, şi care atrag o cantitate de naivi care-i urmează. Cunoaşteţi parabola orbilor din Evanghelii: dacă orbii conduc alţi orbi, cad toţi în groapă. Ei bine, câţi savanţi, filozofi, gânditori spun absurdităţi, şi totuşi toţi îi urmează. În timp ce pe Iniţiaţi, care cunosc bazele pe care e construită viaţa, nimeni nu-i ascultă. De ce? Este foarte simplu: pentru că Iniţiaţii nu prezintă lucrurile într-un mod agrabil, ei vorbesc de legi, judecată, înţelepciune, stăpânire de sine şi chiar de sacrificiu! În timp ce ceilalţi vorbesc de dorinţe, plăceri, pasiuni, atunci evident, asta convine la toată lumea. Ei da, dar ce vă spune un Iniţiat este cu adevărat pentru binele vostru. Poate nu pentru ce consideraţi ca binele vostru de moment, dar sigur pentru binele vostru îndepărtat, definitiv, etern. Iată, din acest punct de vedere sunteţi orbi. Da, aceasta e să fi cu adevărat orb: să nu vezi decât momentul prezent, satisfacerea imediată a unei dorinţe, a unei nevoi, a unui instinct, în loc de a veda un pic mai departe.  
Desigur, aceste explicaţii nu sunt, poate pentru toată lumea. Deci, trebuie să lăsăm oamenii să caute fericirea aşa cum se pricep: ei vor găsi tot timpul câteva fărâmituri pentru a mânca. Natura e atât de generoasă! Ea lasă peste tot ceva de ronţăit...chiar şi în lada de gunoi, simbolic vorbind. Cei ce nu sunt capabili să se hrănească în altă parte, de ce să moară de foame privându-se de singurele alimente care le excită gustul? Aceste alimente îi înbolnăvesc, desigur, dar ce să facă, dacă nu doresc altele?
Când cei ce simt că plenitudinea, fericirea pe care o caută este în altă parte şi doresc să o găsească, trebuie să-i ajutăm. Trebuie să le spunem:”Fericirea, adevărata fericire, este foarte greu de obţinut, dar nu e un lucru imposibil. Trebuie multă muncă, multă voinţă, şi mai cu seamă discernământ: să înţelegem că ceea ce majoritatea oamenilor numesc “fericire” nu este, de fapt, decât o sumă de mici plăceri, mici satisfacţii, aparenţe de fericire. Dacă vreţi să întreprindeţi acest drum lung şi penibil spre adevărata fericire şi, odată ce aţi obţinut-o, să puteţi să o daţi şi la alţii, atunci căutaţi-o în afara cărărilor bătute: în afara plăcerii!”

Primii fulgi de zăpadă

Îndată ce natura îşi schimbă plăcut coloristica în nuanţe de maro, verde gălbui, gri, crem, roşu, portocaliu, înseamnă  că toamna şi-a intrat în drepturi. Athos şi Aramis creşteau pe zi ce trece, se alergau prin curtea acoperită de un covor de frunze galbene şi roşii, adunau gutuile şi lătrau la picăturile de ploaie. Deseori îi priveam cum îşi ciuleau urechile la câte un tunet şi atenţia li se îndrepta către cer pentru a privi cu atenţie unde fulgera. Aramis de fiecare dată lătra şi fugea în jurul casei, apoi se adăpostea. Făcea de câteva ori ture, apoi se odihnea.
Vântul începuse să fie rece şi tăios iar seara îşi făcea apariţia tot mai devreme, dorind parcă să asculte poveştile pe care Athos i le citea lui Aramis.
-Athos, tu, când o sa fii mare ce vrei să te faci? întrebă micuţul Aramis. Mie mi-ar plăcea să mă fac boier pe un pământ, sau conaş…sau…cum se spune?
-Hahamhaham, râdea Athos cu lăbuţele în sus rostogolindu-se dintr-o parte în alta a camerei. Şi eu vreau! Să ne facem o ogradă a noastră, mare, cu gutui, cu meri, cu castraveţi, cu multe zburătoare, vreau şi o văcuţă, un viţel, un …
-Un căţel… sau… nu mai trebuie, interveni şi Aramis în povestea pe care o desenau imaginar. O capră cu trei iezi, o căprioară, un iepuraş, … şi crezi că se poate să avem un topogan,  un leagăn şi un balansoar? Stai că vreau o pivniţă cu multe butoaie cu cereale…ce zici? termină în poziţie de muschetar Aramis, mândru şi sigur pe imaginaţia lui.

                Adormiseră desenând imaginar ograda lor minunată, într-o pădure la fel de fermecată.
-Trezireaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!! Ham, ham, ham!!!!!!!!!!! Athoossssss! Uite…uite… ce s-a întâmplat afară. Picăturile s-au transformat în ceva alb şi moale, care se topeau de îndată ce cădeau pe nas.  Le-am şi gustat…se topesc pe limbă. Ia încercă! şi scoase limba către cer aşteptând că fulgii de nea să vină către el. Au gust de apă. Nu cumva aceasta este iarna? Aşa mi-ai citit, tu, din cărţi ca arată… vine peste culorile plăcute ale toamnei, îmbracă natura în alb, mantia ei pufoasă se aşterne peste păduri, lacul îl transformă în oglindă pentru că luna cea frumoasă să îşi aranjeze podoaba. Odată cu ea vin stelele şi zurgălăii! Minunile cerului fredonează cântece de bucurie iar în Noaptea de Crăciun se naşte Doamne Doamne cel mic. Copiii cuminţi primesc daruri… poate şi căţeii… Athooooos!!!!!! A venit iarna!!!!!!!!!!!!
Athos îl privea cu bucurie aducându-şi aminte de prima lui iarnă. Parcă e mai frumoasă acum când familia este mai mare. Zâmbea. Luă puţină zăpadă în lăbuţă şi făcu un bulgar. Aşa începu o adevărată bulgăreală. Curtea, în scurt timp,  se umplu de căţei din zăpadă, oamenii de zăpadă, clopoţei şi crenguţe de brad. Miroasea a cozonaci proaspeţi, a covrigi, nuci la cuptor şi scorţişoară. Oamenii erau mai buni în această perioadă. Cântâu colinde de bucurie, ofereau şi celor săraci o bucată de pâine şi un zâmbet cald. Se spune că în acestă perioadă eşti mai aproape de Doamne Doamne şi trebuie să fii mai bun, mai curat şi mai cinstit. Dar din dar, aduce un zâmbet!

8 decembrie 2013

Ne mutăm în casă nouă!


Athos creştea repede şi frumos. Apartamentul în care locuiam nu era un loc bun pentru dezvoltarea lui. Căsuţa  din pădurea minunată pe care o construiam încă nu era gata. Athos era din ce în ce mai trist că nu putea să alerge în voie. Văzând toate acestea, am decis ca el să fie primul care se mută în noua noastră casă. Nu ştia de surpriza care se pregătea pentru el. I-am construit un culcuş mare, care să fie numai al lui. Am cumpărat lemne, învelişuri frumoase, flori, ferestre, acoperiş. Zi de zi lucram împreună cu familia mea la căsuţa lui Athos. În scurt timp aceasta fu gata. Avea pereţi albaştri, acoperişul cărămiziu, ferestrele erau mari şi albe iar uşa căsuţei era în ton cu ferestrele. Pe jos avea blăniţă pufoasă aşa cum îi plăcea lui, o măsuţă la care să-şi facă temele şi jocurile lui preferate: monopoly, şah, remi, table. Peisajul  din căsuţa lui Athos era minunat: se vedeau munţii, apusul soarelui şi gutuiul din grădină.
Petrecerea pentru noua căsuţă îl surprinse şi bucură foarte mult pe Athos. Am dormit cu el câteva zile la rând să se obişnuiască cu noua locaţie. Deşi avea mult spaţiu să alerge…era trist. Când plecam trăgea mereu cu lăbuţa de poarta cea mare pe care nu o putea deschide. Se împrietenise cu căţeii din pădurice dar nu stăteau prea mult cu el. 


                Încercam să îmi petrec cât mai mult timp cu el dar nu era suficient. Într-o dimineaţă când îi duceam cumpărăturile lui Athos ceva ciudat s-a întâmplat… Athos nu mă întâmpinase aşa cum făcea de obicei. Sărea în sus de bucurie când mă vedea şi…mereu era acolo. Stătea culcat cu botul pe labuţe  şi mă aştepta… Azi, Athos nu mai era acolo. Am alergat speriată către el şi…ce să văd!  Athos avea un prieten căruia îi citea poveşti.
- Hei, bună dimineaţa Athos? Cine este noul tău prieten?
- Ham, ham, ham! Te rog să nu te superi…el este Aramis şi mi-aş dori să-l păstrăm… este fratele meu.
Vorbea repede şi fără întrerupere, speriat să nu intervin.
- Mi l-a adus aseară… nu ştiu cine pentru că nu am văzut. Poate că l-a adus Doamne Doamne ! Uite i-am pus şi un nume sonor, cu personalitate de luptător stilat şi cinstit: Aramis!!! Ca în Cei trei muschetari.  Taaaa, daaaaa!!!! Şi luă poziţia unui muschetar.
Apoi se aşeză în faţa mea cu privirea lui blajină. Ochii lui nu spuneau decat “te rog, te rog” dar era prea mândru să recunoscă. 
- Athos dacă noul tău prieten, Aramis, aşa cum l-ai botezat tu, s-a pierdut? Eu văd că e frumos şi drăguţ… Dar nu te-ai gândit că are un stăpân acasă care plânge dupa el?


- Ba…m-am gândit….dar el spune că l-a lăsat cineva aici… spuse Athos trist, şi îmi întoarse spatele cu coada între picioare. DAR!!!!! Stai!!! Uite cum facem… şi îşi reveni la viaţă. Dacă Aramis este al nimănui…şi dacă nu îl caută nimeni… poate să stea la noi ? La mine ? Unde vrei tu… dacăăăă… şi numai dacă, nu este pierdut … putem te rooooooooooog să-l păstrăm?  Şi plus că nu înteleg de ce Aramis ar minţi ! Dacă avea stăpân cu siguranţă îl iubea mai mult decât pe mine, logic de altfel… şi mândru lua poziţia fotogenică,… şiii … şiiii… şiiii… încurcat puţin de situaţie, cu sprâncenele încruntate, îşi trase pieptul înapoi, blegii urechile… Şi m-ar ruga să-l ajut să se întoarcă acasă… Nu crezi?
                Am aruncat o privire noului venit, care se şi lipi de piciorul meu, lovind cu lăbuţa ca şi cum se prezenta. Ştiam că trebuie să fie acolo să aibă grijă unul de altul, trimis nu ştiu de cine. De altfel în pădurea minunată nu mă mai surprindea nimic. Aici e locul unde Athos a vorbit prima dată. Aramis era foarte mic, aceeaşi rasă, arăta ca un ghem pufos. I se vedeau doar ochii mari şi negri, prin blăniţa lui albă. Athos era tare fericit şi îmi promitea că va avea grijă de el şi că va împărţi culcuşul lui cu Aramis. Că îl va înveţa tot ce ştie, că vor avea grijă de noua lor căsuţă, că vor face mereu curat şi că mă va iubi la fel de mult. Bineînteles că m-a topit. Ştia cum să obţină ce dorea pentru că vorbea aşa cum îl  învăţasem, din inimă.


                Aramis devenise noul nostru membru de familie. Era fratele mai mic şi grăsun a lui Athos. Eu îl mai numeam şi Bocănilă. Când alerga se auzea, pe duşumea, mereu: boc, boc, boc. Mânca de toate şi stătea tolănit în iarbă cu Athos. Se uitau ore în şir la cer şi făceau poveşti imaginare din nori.  Când ploua îl apăra pe Athos care era speriat de tunete şi lătra la picăturile de ploaie, certându-le. Jucau şah, fiecare în felul lui, adunau merele din curte pentru compot şi plăcintă, măturau frunzele,  se plimbau printre gutui.  Eu nu îi înţelegeam pentru că vorbeau pe limba lor, dar  ochii   transmiteau o bucurie debordantă. Erau fericiţi, sănătoşi şi cuminţi, iar asta era tot ce conta!

Fericirea, un talent de cultivat


Oamenii vin pe Pământ cu anumite aspiraţii: nevoia de a iubi şi a fi iubiţi, nevoia de a cunoaşte, nevoia de a crea. Ei numesc fericirea ca fiind realizarea acestor aspiraţii. Dar pentru a o obţine, ei trebuie să  adauge fără încetare câte ceva la bagajul cu care au venit, pentru că nu ajunge să-ţi doreşti ceva pentru ca să-l şi obţii. Ei doresc să iubească şi să fie iubiţi, dar iată că se trezesc singuri şi dezorientaţi...Ei doresc să înţeleagă dar sunt tot timpul mărginiţi şi dezorientaţi...Ei doresc să creeze dar nu fac decît gafe. Pentru a realiza toate aceste aspiraţii e nevoie de o lungă perioadă de învăţare sub controlul unui instructor care-i antrenează pe adevărata cale a dragostei, înţelegerii şi a creaţiei veritabile.


Toţi oamenii vor fericirea, dar nu ştiu cum să o obţină şi nu îşi imaginează că pentru a o obţine este nevoie de muncă şi de o disciplină de urmat. Din moment ce au venit pe Pământ şi mănâncă, beau, dorm, se plimbă şi au copii, ei cred că sunt automat fericiţi. Dar şi animalele au aproape aceleaşi activităţi, şi atunci? Nu este suficient doar să fii pe lume pentru a fi fericit. Pentru a fi fericit, există un anumit număr de lucruri care trebuie făcute... şi altele care nu trebuie făcute! Fericirea e ca un talent (dar) care trebuie cultivat. Dacă nu îl cultivăm nu obţinem nimic. Este la fel ca şi cu talentele artistice: chiar şi persoanele cele mai dotate pentru muzică, pictură, dans nu ar fi realizat nimic dacă nu ar fi muncit zi de zi cu înverşunare pentru a cultiva aceste talente.


Dacă vreţi fericirea, nu staţi fără să faceţi nimic, începeţi să căutaţi elementele care o alimentează. Aceste elemente aparţin lumii divine şi, când le veţi găsi, veţi iubi lumea întreagă şi veţi fi iubit, veţi poseda o înţelegere superioară a lucrurilor, şi în fine veţi avea puterea de a acţiona şi de a realiza.

30 noiembrie 2013

Dincolo de nori


V-aţi uitat la cer?
Şi ce-aţi văzut?
Da, ştiu! Albastrul norilor,
o pasăre...

Eu văd altceva.
Mă văd pe mine,
văd lumea,
îl văd pe Dumnezeu...
şi-atunci vă întreb:
de ce ne oprim toţi la nori?
De ce nu am învăţat
să zburăm toţi ca Pasărea Phoenix
să atingem sublimul

chiar şi numai o clipă

cu gândul ...?



ZBOR - Maria Radu 

25 noiembrie 2013

Bravo TAXI! Bravo Mihaela Rădulescu!

Putem ajuta! Împreună cu Taxi - Tăcerea din ochi

Nu am plâns!
Doar mi s-a rupt sufletul
în două.
O parte s-a înecat cu lacrimi
şi a sucombat ţipând după ajutor,
iar cea de-a doua...
stă! Privind...
“E trist să mori
dar asta am să fac
şi eu...

tot mâine-n zori.”
                               Un înger se arata 2008

Sursa:
http://www.tacereadinochi.ro/poti-ajuta.html


-          - sună la 112 dacă știi că o femeie este victimă a violenței, dacă asiști la un abuz sau dacă de la vecini se aud țipete și zgomote puternice
-       -  informează victima
-      -    însoțește-o la spital, la poliție, la Insitutul de Medicină Legală. Multe dintre victime renunță pentru că le e frică, pentru că există posibilitatea ca acolo să fie căutate de către agresori sau pentru că au fugit din casă fără bani și nu au cum să ajungă la autorități
-        -  ajut-o să completeze documentele necesare
-        -  găzduiește-o până la emiterea ordinului de protecție de către un judecător
-        -  susține și promovează în spațiul on-line ( pe pagina de facebook, pe blog, pe site e.t.c.) campaniile de combatere a violenței asupra femeilor.

10 noiembrie 2013

Viața mea simplă are culori minunate

Astăzi mă încearcă un sentiment ciudat și nou... se instalează în inima mea o adiere de iubire proaspătă dar în același timp cu o veche istorie. O întrebare, un răspuns... încredere, dor și speranță! Sunt gânduri și  energiï care te îndreaptă și îndrumă pentru a lua decizia corectă. Cui vinzi? Cui oferi? Pe cine înșeli? ... iubire, prietenie, zâmbete? Cred personal că nu te poți juca cu ele. Jucându-te într-o dimineață ai să te trezești gol... pe dinăuntru, exact ca o păpușă veche de porțelan cu zâmbetul pictat. Suntem oare pregătiți măcar să testăm zona aceasta de negocieri a energiilor?

Luna azi ne ajută!

Suntem atat de mici și iubim atât de puțin... simplitatea, liniștea, încrederea în aproapele tău. 
Eu rămân la naivitatea cu care m-am născut și încerc să învăț cum să iubesc tot mai mult, ceea ce mă înconjoară. Și asta pentru a putea trece noaptea într-o lume plină de vise frumoase, pentru a sta lângă oamenii fericiți din jurul meu... pentru ca ei să fie veșnic prezenți în inima mea! 

Viața mea simplă are culori minunate și nu vreau să le pierd! 


6 noiembrie 2013

Copil...


Mă aplec ... te desenez
şi sar să te sărut.
Închid ochii. Te visez!

A plouat. Ai dispărut,
dar mi-ai făcut cu ochiul...
te-aştept...!

M-am înşelat. Tu ai plecat
dar eu tot desenez...
Sunt doar un copil

Neîmpăcat.