Este ziua în care mi-am odihnit sufletul şi mi-am mângâiat trupul cu
linişte. Este acea zi în care, deşi număram ca de obicei, m-am
oprit o clipă şi te-am privit... atunci mi-am auzit cel mai tare dorul...
atunci pentru câteva clipe a durut atât de tare...
Nu ştiu când nu am mai respirat, viaţa mi s-a oprit ca într-un tablou
la care toată lumea privea, fără început şi fără sfârşit. De azi dau viaţă şi
culoare, depăşind şoaptele ce mă învinovăţesc. Voi construi pe retina ochilor
celor ce privesc amintiri ce nu vor avea cum să le şteargă. Pictată şi prinsă într-o ramă am să trăiesc până când
TU mă vei elibera şi vei pune în privirea mea fericirea.
Este ziua pe care nu o voi uita curând... Deşi dintr-o linişte
divină simt şi cred în toată naşterea vieţii şi iubirea lumii...
Oamenii nu rănesc tablouri... doar le privesc... Sunt protejate!
