Jocurile copilăriei erau în toi.
În fiecare lună a anului prezentau câte o piesă de teatru. Erau pasionaţi să
înveţe şi să descopere lucruri noi. Îşi băgau lăbuţele sau gheruţele peste tot.
Erau curioşi şi veseli. Athos era liderul iar Aramis rămăsese “Bocănilă cel
împiedicat”. Într-o zi Pestriţa se urcă pe o ladă, de pe ladă în măr şi din măr
căzu direct în grădina vecinului. Încercă să găsească o soluţie pentru a se
întoarce înapoi acasă. Nu putea zbura mai mult de 30 -50 cm faţă de sol şi ştia
prea bine acest lucru.
- Ajutoooooooooor! Ajutoooooor!
Athos, Aramis, Coco, Negruţa, Moţu, Ghemotoc, Miky! Ajutoooorrr
!!! Încerca din răsputeri să
îşi strige prietenii. Nu după mult timp aceştia erau la gard, fiecare dându-şi
cu părerea. Athos începu să sape o groapă pe sub gard. Aramis îl ajuta. Negruţa
se caţără pe gard şi îi ţinea companie. Numai că această idee nu fusese foarte
bună. Câinele vecinilor o simţi pe Negruţa şi... după cum bine ştiţi, nu toţi
câinii iubesc pisicile... aşa că începu o adevărată luptă. Negruţa alergă să nu
fie prinsă, câinele după ea. Din păcate pisica a fost prinsă de duşmanul ei. Athos trecu
în partea cealaltă pe sub gard urmat de Aramis:
- Max, dă-i drumul prietenei
noastre! Ai uitat că ne eşti dator de când te-am salvat de la înec? Spuse Athos
cu o voce gravă, autoritară şi luă poziţia de apărare. Aramis în spatele lui în
aceiaşi poziţie.
Pestriţa
căzu la pământ. Max, pentru că aşa îl chema
pe câinele vecinilor înfipse adânc
colţii în aripa ei. Sângera şi i se vedea rana destul de adânc. Athos încercă
să o ridice şi să o pună în spatele lui.
- Nu pot să te ridic dragă
Pestriţă, pentru că aşa nu pot să trec pe sub gard. Trebuie să te iau în gură
ca să nu mai sângerezi aşa mult şi să te duc în casă. Eşti de acord? Doar aşa
te pot transporta în siguranţă. Spuse Athos cu ochii în lacrimi şi supărat pe
Max.
- Bine, spuse Pestriţa cu vocea
stinsă. Am încredere în voi. Vă mulţumesc!
Toate
animalele erau strânse la gard şi aşteptau transportarea găinuşei în casă
pentru a fii îngrijită. Trusa medicală era pregătită, la fel şi culcuşul cu o
păturică pufoasă. Athos o luă pe Pestriţă în gură ca să treacă pe sub gard. În
momentul în care se ridică în curtea noastră cu Pestriţa în gură, pe poartă
intră bunicul Tic.
- Athos! Ce ai făcut? Ce i-ai
făcut Pestriţei? Spuse bunicul Tic cu o voce aspră şi certăreaţă. O lua pe Pestriţa
şi o duse la doctor. Athos nici măcar nu a avut timp să îi explice. Nu
înţelegea cum bunicul Tic l-a crezut pe el vinovat. Mereu a fost cuminte. Un
căţel exemplar. Toate animăluţele erau triste. Max, căţelul vecinilor mustăcea
fericit de păţania lui Athos.
- Încetează, Max! Spuse Aramis!
Nu vezi cât de singur eşti? Măcar noi avem prieteni şi nu facem rău nimănui! Ce
crezi că ai rezolvat dacă ai atacat-o pe Pestriţa care îşi apăra o prietenă de
colţii tăi fioroşi? Cu ce te ajută că tot necazul a căzut asupra fratelui
meu... ai uitat că adevărul învinge mereu? Tu nu asculţi poveşti? Aaaaaaaaa...
stai aşa... nu are cine să ţi le citească... de fapt nu ai prieteni, tu nu ai
pe nimeni!
Aramis se
ascunse în spatele curţii, după casă şi plângea: De ce nu pot să vorbesc şi
să le explic că nu e vina lui Athos?! Athos nu ar face niciodată aşa ceva! Îi
place carnea de pui... dar la conserve speciale pentru căţei! Cum să mă fac
ascultat?
Era foarte
greu ca Athos să iasă nevinovat din toată această poveste. A fost văzut în faţa
faptului împlinit. Coco spunea mereu:
“Athos nu
este vinovat! Athos nu este vinovat! Athos nu este vinovat!” dar cine să-i dea
crezare? Nu ştia să răspundă la întrebarea “Dar atunci cine este vinovat? Ce
s-a întâmplat?”. Ştiau cu toţii că nu aveau voie să iasă din curte, ştiau cu
toţii că se pleacă la plimbare doar cerând permisiunea... la fel cum... ştiau
cu toţii că nu era frumos să pârască pe cineva, chiar dacă cunoşteau făptaşul.
Acesta trebuia să-şi recunoască greşeala. În concluzie, Athos rămâne vinovat
pentru rănirea, operaţia şi internarea Pestriţei. Se însănătoşi în scurt timp
şi începuse să facă şi primele ei ouă. Liniştea se aşternuse încet, dar sigur
peste căsuţa noastră... însă Athos nu mai era atât de vesel. Începuse din nou
să citească foarte mult şi să fie retras.
