Găinuşa ciuruită

                Jocurile copilăriei erau în toi. În fiecare lună a anului prezentau câte o piesă de teatru. Erau pasionaţi să înveţe şi să descopere lucruri noi. Îşi băgau lăbuţele sau gheruţele peste tot. Erau curioşi şi veseli. Athos era liderul iar Aramis rămăsese “Bocănilă cel împiedicat”. Într-o zi Pestriţa se urcă pe o ladă, de pe ladă în măr şi din măr căzu direct în grădina vecinului. Încercă să găsească o soluţie pentru a se întoarce înapoi acasă. Nu putea zbura mai mult de 30 -50 cm faţă de sol şi ştia prea bine acest lucru.

                - Ajutoooooooooor! Ajutoooooor! Athos, Aramis, Coco, Negruţa, Moţu, Ghemotoc, Miky! Ajutoooorrr!!! Încerca din răsputeri să îşi strige prietenii. Nu după mult timp aceştia erau la gard, fiecare dându-şi cu părerea. Athos începu să sape o groapă pe sub gard. Aramis îl ajuta. Negruţa se caţără pe gard şi îi ţinea companie. Numai că această idee nu fusese foarte bună. Câinele vecinilor o simţi pe Negruţa şi... după cum bine ştiţi, nu toţi câinii iubesc pisicile... aşa că începu o adevărată luptă. Negruţa alergă să nu fie prinsă, câinele după ea.  Din păcate pisica a fost prinsă de duşmanul ei. Athos trecu în partea cealaltă pe sub gard urmat de Aramis:

                - Max, dă-i drumul prietenei noastre! Ai uitat că ne eşti dator de când te-am salvat de la înec? Spuse Athos cu o voce gravă, autoritară şi luă poziţia de apărare. Aramis în spatele lui în aceiaşi poziţie.

Pestriţa căzu la pământ. Max, pentru că aşa îl chema

 pe câinele vecinilor înfipse adânc colţii în aripa ei. Sângera şi i se vedea rana destul de adânc. Athos încercă să o ridice şi să o pună în spatele lui.

                - Nu pot să te ridic dragă Pestriţă, pentru că aşa nu pot să trec pe sub gard. Trebuie să te iau în gură ca să nu mai sângerezi aşa mult şi să te duc în casă. Eşti de acord? Doar aşa te pot transporta în siguranţă. Spuse Athos cu ochii în lacrimi şi supărat pe Max.

                - Bine, spuse Pestriţa cu vocea stinsă. Am încredere în voi. Vă mulţumesc!

Toate animalele erau strânse la gard şi aşteptau transportarea găinuşei în casă pentru a fii îngrijită. Trusa medicală era pregătită, la fel şi culcuşul cu o păturică pufoasă. Athos o luă pe Pestriţă în gură ca să treacă pe sub gard. În momentul în care se ridică în curtea noastră cu Pestriţa în gură, pe poartă intră bunicul Tic.

                - Athos! Ce ai făcut? Ce i-ai făcut Pestriţei? Spuse bunicul Tic cu o voce aspră şi certăreaţă. O lua pe Pestriţa şi o duse la doctor. Athos nici măcar nu a avut timp să îi explice. Nu înţelegea cum bunicul Tic l-a crezut pe el vinovat. Mereu a fost cuminte. Un căţel exemplar. Toate animăluţele erau triste. Max, căţelul vecinilor mustăcea fericit de păţania lui Athos.

                - Încetează, Max! Spuse Aramis! Nu vezi cât de singur eşti? Măcar noi avem prieteni şi nu facem rău nimănui! Ce crezi că ai rezolvat dacă ai atacat-o pe Pestriţa care îşi apăra o prietenă de colţii tăi fioroşi? Cu ce te ajută că tot necazul a căzut asupra fratelui meu... ai uitat că adevărul învinge mereu? Tu nu asculţi poveşti? Aaaaaaaaa... stai aşa... nu are cine să ţi le citească... de fapt nu ai prieteni, tu nu ai pe nimeni!

Aramis se ascunse în spatele curţii, după casă şi plângea: De ce nu pot să vorbesc şi să le explic că nu e vina lui Athos?! Athos nu ar face niciodată aşa ceva! Îi place carnea de pui... dar la conserve speciale pentru căţei! Cum să mă fac ascultat?

Era foarte greu ca Athos să iasă nevinovat din toată această poveste. A fost văzut în faţa faptului împlinit. Coco spunea mereu:

“Athos nu este vinovat! Athos nu este vinovat! Athos nu este vinovat!” dar cine să-i dea crezare? Nu ştia să răspundă la întrebarea “Dar atunci cine este vinovat? Ce s-a întâmplat?”. Ştiau cu toţii că nu aveau voie să iasă din curte, ştiau cu toţii că se pleacă la plimbare doar cerând permisiunea... la fel cum... ştiau cu toţii că nu era frumos să pârască pe cineva, chiar dacă cunoşteau făptaşul. Acesta trebuia să-şi recunoască greşeala. În concluzie, Athos rămâne vinovat pentru rănirea, operaţia şi internarea Pestriţei. Se însănătoşi în scurt timp şi începuse să facă şi primele ei ouă. Liniştea se aşternuse încet, dar sigur peste căsuţa noastră... însă Athos nu mai era atât de vesel. Începuse din nou să citească foarte mult şi să fie retras.