Mi s-au terminat pliculeţele de ceai, timpul şi
dorul. Florile sunt ofilite demult iar cuvintele îşi fac loc doar pe coala aceasta de hârtie... Să spun ce
cred acum când am învăţat să tac... să spun ce simt când toate îmi sunt
interzise pe pământ... Durerea se trăieşte cu tăcere şi privire graţioasă spre
cer, iubirea se şopteşte cu încredere în inima îngerului pustiu. Încerc să te
culeg într-un tablou al vieţii mele, să te pictez în puţine culori, să te adorm
în mângâiere şi să dispar odată cu rotaţia pământului. Admir luna ieşită
dintr-o poveste a unui alt decor... iar răsăritul ştiu că-l pot vedea prin
ochii tăi... dis-de-dimineaţă... prea
dimineaţa ar spune unii!
Îmi place să nu îmi văd strălucirea pentru că ea ştie
să îmi ghideze paşii spre curaj. Iubesc viaţa şi tot ce ţine de ea, iubesc la
fel cum respir, cum clipesc, cum visez... iubesc în multe culori...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu