Întind mâna si încerc să învăț să primesc. Sau poate dorința mea de chemare a dăruirii este atât de mare încât am uitat să mă uit în jurul meu și să culeg tăcerea. Am sădit azi, pentru anii următori. O recoltă care nu este culeasă la timp se deteriorează... cineva se va bucura de roadele ei, de ceea ce tu ai plantat cu mâinile, cu sufletul... cu inima. Toate ajung într-o zi, să se transforme în fericire supremă, divină!
Și nu-i nimic... vreau să ofer din visele ce le culeg de pe pământ străin... Oare am devenit egoistă?
Visez mereu la
rochia albă
Într-o zi am spus
DA fericirii
ştiam doar că mă
mint
ştiam că nu mă va
compara cu tine
şi totuşi, am
spus DA fericirii.
Visez mereu la
rochia albă
la casa mea şi la
copii,
adorm ţinându-te
în braţe
şi dimineaţa cred
că te-am uimit.
De multe ori fac
şi cafeaua
cred...că am
încurcat rosturile vârstei
te-astept ca
nimeni alta,
şi-apoi
plâng....Nu eşti aici!
Pe drumul tău ai
fost sortit
şi mă trezesc din
nebunie,
“De ce oare te-am
oprit?”
şi plâng... Ştii
asta?
Nu ai de unde!
Eşti fericit.
Sunt pusă-n
gândul meu
cu aşteptarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu