De ce a inventat Dumnezeu iubirea?

Oare de ce a creat Dumnezeu cuvintele frumoase, bunătatea, sinceritatea, oamenii ce vin și pleacă din viața noastră și nu în ultimul rând iubirea?  Mă întreb ca de fiecare dată când îmi pun ochii în suflet, gândul pe tavan, lacrimile în pernă. Știu că este un subiect mega discutat și încă nu putem răspunde cu adevărat. De ce iubirea?

Avem cuvinte frumoase, avem sclipire, avem bucurie, avem frumusețe... avem să le dăm mai departe! Să le împărtășim deoarece acest izvor nu se termină niciodată. Cu cât oferi mai mult cu atât ești mai sincer, mai frumos, mai drag de tine, de lume.

STOP! Nu săriți!  Am început cu: a creat Doamne Doamne cuvintele frumoase! Eu niciodată nu am fost motivată de ceva urât, rau, invidios…  Poate am fost dezarmată pe moment, am vărsat lacrimi cu durere infinită, dar de fiecare dată am avut puterea să o iau de la capăt să zâmbesc, să râd cu poftă și să mă bucur. Poate ați spune că am încredre în mine și de aceea mă remontez J NU! Sunt o persoană slabă, emotivă, care plânge și dacă bate vântul mai tare, lacrimile sunt picăturile mele de ochi. Dar cred că aceste lacrimi au un scop… sclipirea!

Sclipirea sufletului nostru vine de acolo din trăirile intense, din a da și a nu cere nimic înapoi. Noi femeile aici suntem contabile șef. Aștptăm că tot ceea ce am oferit să se întoarcă… nu atât cât dăm noi, dar acolo 5 % să fie înapoi că ne vom mulțumi! NU! Știm și noi că nu va fi așa, vrem azi puțin, mâine puțin mai mult și iată cum în timp apare frustrarea.

Oare faptul că mai trăim o zi și încă o zi, și încă una… știm a contoriza? Poate că da, poate că nu, poate că mai uităm… dar ce oferim nu scapă necontorizat: uite eu fac asta și tu de ce nu?

Îmi spunea cineva mereu că toate cuvintele bune, rele, oricum sunt ele trec… oare? Eu am cuvinte ce îmi răsună atât de tare în suflet, urlă în minte și sunt scrijelite în inima, cuvinte ce sunt întipărite literă cu literă, silabă cu silabă… de teama de a nu le pierde, de teama de a nu le mai auzi încă o dată… de teamă că nu se vor mai repeta… de iubire…

Te iubesc ! – prima dată cu căldura aceea imensă de fluturi în stomac.

Regret! – sfâșietor de dureros, parcă ți se rupe o bucată de carne din tine.

Ajută-mă!  Iartă-mă! Ma-ma! Ta-ta! Alinuș! Șmot! Honey! Ali! Mai rămâi! Mă bucur!

Dacă aș putea să transmit atâta emoție cât simt, dacă am putea învața zi de zi să oferim fără a contoriza… ce lume bună, ce oameni dragi!

Oamenii dragi din viața ta care apar și dispar, care vin iau tot și pleacă. Nu te întreba de ce?! Așa a fost să fie! Important este dacă știi să oferi la fel și celuilat care urmează după ce o bucațică din inima ta a plecat. Stiți ce cred? Cu cât oferi mai mult cu atât inima ta se face mai mare și mai mare și tu poți să oferi iubire infinită, bunătate nemărginită pentru că ea nu se termină! Așa este la mine și nu am să mă opresc în a face lucruri. Sunt obișnuită cu: de ce faci asta? Cât de frumos este să nu ai niciun interes.

Mi-aș dori să simtiți ce simt eu, să trăiți ce trăiesc eu… doar unii dintre voi, cei care nu au plecat cu bucățica din inima mea, cei  care cred că mai este și mâine o zi… cei care vor tot, fără să știe că acest tot se hrănește cu “a oferi necondiționat iubire”.

Trăiesc și azi și am să încerc să  ofer la fel de sincer… deși sunt om, mai uit! Așa că… sa-mi fie cu iertare! J