Să-ți scrii!

Să-ți scrii! 

Să-ți scrii atunci când timpul s-a terminat,
Să-mi scrii atunci când inima a luat o pauză.
Să-ți reglezi ceasul odată cu al meu,
Să-mi aduc aminte să respir mereu...

Să tastezi cuvinte cum "nimic nu trebuie",
să-ți tatuezi sirene brunete în oceane pierdute,
pe mâini, pe inimi, pe retină, pe pleoapele închise
mereu să nu uiți că de fapt a trebuit anume uitare să-ți aduci.

Să minți în fiecare zi a lunii pline,
să tresari la fiecare petală de trandafir ce a atins pământul
căci sărutate-au fost toate de buzele mele,
să auzi mereu şoaptele pereților plini de însemnele trecutului,
deşi proaspăt zugrăviți.

Citind filă cu filă, cuvânt cu cuvânt atins de mine,
acolo unde inima mea, a atins inima ta,
acolo unde cuvintele subliniate,
au trecut pe lângă lacrimile mele...
acum întâlnindu-le pe ale tale.

Să-mi cauți paşii în locuri ce de mine nu mai sunt atinse,
Să îmi cauți cântecul ce a fost distrus de pietre,
Să îți cauți apusul ce nu mai este spectacol
Să îți cauți inima... regăsindu-te cu adevărat pe tine!

EU...nu caut nimic, ştiu unde le-am lăsat pe toate
sunt ca semnele de piatră în cărarea rătacită
sunt atât de bătute de vânt încat s-au ridat şi au ajuns
la înțelepciunea timpului bătrân, surd şi mut...


Trăiesc cu inima nouă şi mult mai bolnavă.
Bolnavă că timpul m-a mințit şi nu există
al meu, al tău, al nostru.
Cum radical din nouă, rămâne doar 3.
Trei doar al meu...

Şi atunci îmi dau seama că doar eu pot orice,
îmi dau seama cum puterea dorinței la mine există,
simt cum fiecare noapte nedormită îşi face loc, îşi sapă adânc
Trecut, prezent şi viitor
...acum îmi dau seama ca doar eu am putut orice!