Vremea când se scutură magnoliile

E vremea când se scutură magnoliile

şi flori de nu-mă-uita.   

Ai plecat,

ai plecat...

E vremea când se scutură magnoliile,

tu nu mai eşti,

trimit un mesager înaripat să te caute

şi el se întorce împovărat de-ntuneric.

E vremea când au murit magnoliile

şi totul în jurul lor e trist,

e vremea când nu mai râd

e vremea când pot în sfârşit să plâng,

dar nu mai am lacrimi.

E noapte şi totul e mort

în jurul meu!

Copacii coroana-şi pleacă

eu stau lângă ei şi tac.

Am învăţat să renunţ...

Tăcere blândă

Tăcere blândă-n dimineaţă

Cu dor apus din altă lume,

Fără întrebări, doar cu schițe potrivite

Şi gândul aruncat în suflet.

La paşi de flori - nu mă uita

Un joc de stele colorate,

Şi prime lacrimi înghiţite

Pentru sinceritatea unui Om...

Ce-nseamnă aşteptarea?

Un joc trăit poveste

Din nori şi fulgere cu energie.

DA am să primesc trăirea!

Şi ieri şi azi şi mâine mă înclin

Şi mulţumesc pentru lumină.

Căci tu neagra noapte

Ce te făceai fără punctul de sclipire?

Iartă-mă şi iubeşte-te

Ce faci? Mă gândesc cum o să fie viaţa ta în timp… Minunată! Nu uita că mi-ai promis că o să fie aşa... Să fi promis oare buzele tale dulci ca şi Lună... Soarelui - că se vor vedea în fiecare zi chiar dacă sunt în capete diferite ale lumii? Să  fi promis oare că ochii tăi minunaţi nu vor sclipii de fericire în fiecare zi aşa cum merită ei? Ce poate fi mai frumos decât fericirea unui Înger uitat la Facerea Lumii pe Pământ de Dumnezeu?

Câteodată mă uit la el şi chiar nu ştiu ce caută Îngerii pe pământ, ce caută minunile pe Pământ, pe cine de fapt... descoperă oare fericirea îngropată de un alt Înger în pământ, ascuns printre crinii de noapte şi lalele negre, în pădurii de liliac alb?

Gata! Nu mai pun întrebări! O să răspund.

Un Înger pe pământ caută minunile Lumii, cum el nu a ajuns în cer, caută Raiul pe pământ, caută să facă bine, să bucure oamenii din jur, să admire peisajele, să îşi admire aripile lui albe şi fine care miros a norii pufoşi.

Un Înger pe pământ cânta, priveşte, culege lacrimi, durere, neînţelegere, înţelegere, încearcă să fie calm, să fie prezent, să evite frazele dureroase pentru cei din jur, să zboare până la ieşirea din lume să mângâie ochii trişti ce-l aşteaptă în fiecare zi, să spună “TE IUBESC” până-n ultima lui clipă, să accepte toate faptele lui şi a celor din jur...

Suntem prea mici ca să înţelegem ce trece de curcubeu. Poate că mulţi nu înţeleg nici de ce merg păsările în ţara caldă, sau de ce sufletele când mor rămân pe pământ iar atunci când iubim zburăm.

Suntem în stare să acceptăm o dezamăgire şi să mergem mai departe? Să iubim la fel? Îngerul, da! Ei pot... iubii mai multe suflete la fel, să culeagă mai multe flori de o dată, să ţină în braţe doi copii, să mângâie 2 feţe, să zâmbească de tot atâtea ori cât este nevoie, să fie fericit când plouă şi nimeni nu se bucură...                                                                 

Greşesc? Iartă-mă şi să mă judece Dumnezeu. Iartă-mă şi iubeşte-mă mai mult, iartă-mă şi nu-mi da drumul, iartă-mă şi acceptă ruga mea, iartă-mă şi ia lacrimile tristeţii pe veci, iartă-mă şi ia-mă în lumea minunilor tale! Iartă-mă şi iartă-mă căci eu Înger te iert în fiecare dimineaţă nouă! Aşa deschid eu ochii, iubindu-te!

Cazi! Râzi! Pleci!

Şi-a întors Dumezeu faţa la lume.
A început să plouă
Cu stele, îngeri şi nori
Cazi?

Ştiu! Te-ai ferit şi tu de-o stea...
Luna se juca cu norii.
Râzi?

Şi-a întors Dumnezeu faţa la lume
Şi a plâns o dată.
S-au adunat toate vorbele
La Ceruri.

Pleci?

E ora...

E ora aceea – şi îngerii dorm

e ora când visul a busuioc miroase .

Chiar dacă spun “NU”

e ora când totul e trist şi pustiu...

E ora când Luna, e-ascunsă de Soare

şi stelele râd, atârnate de ploaie

şi Ochiul le vede pe toate-adunate,

e tristă tăcerea ce vine aproape...

E ora la care mă rog să-te-ntorci

clepsidra  nisipu-şi opreşte,

e ora când noaptea stă în cumpănă

e ora la care iubirea se  plimbă-ntre noi.

Invers

Am cules petale din flori de mare

iarbă de munte din copac

râset de copil din scoici

şi ploaie din soare.

Am adunat o viaţă întreagă

nisipul din scrisori de vară

petale de spini din curcubeu

enigme din sufletul oamenilor.

Am dansat cu îngerii

în norii de zăpadă

am cântat cu vara

în colind de ninsoare.

O viaţă invers decât pământul

o lume invers decât luna

o viaţă fericită

invers decât adevărul.

Găinuşa ciuruită

                Jocurile copilăriei erau în toi. În fiecare lună a anului prezentau câte o piesă de teatru. Erau pasionaţi să înveţe şi să descopere lucruri noi. Îşi băgau lăbuţele sau gheruţele peste tot. Erau curioşi şi veseli. Athos era liderul iar Aramis rămăsese “Bocănilă cel împiedicat”. Într-o zi Pestriţa se urcă pe o ladă, de pe ladă în măr şi din măr căzu direct în grădina vecinului. Încercă să găsească o soluţie pentru a se întoarce înapoi acasă. Nu putea zbura mai mult de 30 -50 cm faţă de sol şi ştia prea bine acest lucru.

                - Ajutoooooooooor! Ajutoooooor! Athos, Aramis, Coco, Negruţa, Moţu, Ghemotoc, Miky! Ajutoooorrr!!! Încerca din răsputeri să îşi strige prietenii. Nu după mult timp aceştia erau la gard, fiecare dându-şi cu părerea. Athos începu să sape o groapă pe sub gard. Aramis îl ajuta. Negruţa se caţără pe gard şi îi ţinea companie. Numai că această idee nu fusese foarte bună. Câinele vecinilor o simţi pe Negruţa şi... după cum bine ştiţi, nu toţi câinii iubesc pisicile... aşa că începu o adevărată luptă. Negruţa alergă să nu fie prinsă, câinele după ea.  Din păcate pisica a fost prinsă de duşmanul ei. Athos trecu în partea cealaltă pe sub gard urmat de Aramis:

                - Max, dă-i drumul prietenei noastre! Ai uitat că ne eşti dator de când te-am salvat de la înec? Spuse Athos cu o voce gravă, autoritară şi luă poziţia de apărare. Aramis în spatele lui în aceiaşi poziţie.

Pestriţa căzu la pământ. Max, pentru că aşa îl chema

 pe câinele vecinilor înfipse adânc colţii în aripa ei. Sângera şi i se vedea rana destul de adânc. Athos încercă să o ridice şi să o pună în spatele lui.

                - Nu pot să te ridic dragă Pestriţă, pentru că aşa nu pot să trec pe sub gard. Trebuie să te iau în gură ca să nu mai sângerezi aşa mult şi să te duc în casă. Eşti de acord? Doar aşa te pot transporta în siguranţă. Spuse Athos cu ochii în lacrimi şi supărat pe Max.

                - Bine, spuse Pestriţa cu vocea stinsă. Am încredere în voi. Vă mulţumesc!

Toate animalele erau strânse la gard şi aşteptau transportarea găinuşei în casă pentru a fii îngrijită. Trusa medicală era pregătită, la fel şi culcuşul cu o păturică pufoasă. Athos o luă pe Pestriţă în gură ca să treacă pe sub gard. În momentul în care se ridică în curtea noastră cu Pestriţa în gură, pe poartă intră bunicul Tic.

                - Athos! Ce ai făcut? Ce i-ai făcut Pestriţei? Spuse bunicul Tic cu o voce aspră şi certăreaţă. O lua pe Pestriţa şi o duse la doctor. Athos nici măcar nu a avut timp să îi explice. Nu înţelegea cum bunicul Tic l-a crezut pe el vinovat. Mereu a fost cuminte. Un căţel exemplar. Toate animăluţele erau triste. Max, căţelul vecinilor mustăcea fericit de păţania lui Athos.

                - Încetează, Max! Spuse Aramis! Nu vezi cât de singur eşti? Măcar noi avem prieteni şi nu facem rău nimănui! Ce crezi că ai rezolvat dacă ai atacat-o pe Pestriţa care îşi apăra o prietenă de colţii tăi fioroşi? Cu ce te ajută că tot necazul a căzut asupra fratelui meu... ai uitat că adevărul învinge mereu? Tu nu asculţi poveşti? Aaaaaaaaa... stai aşa... nu are cine să ţi le citească... de fapt nu ai prieteni, tu nu ai pe nimeni!

Aramis se ascunse în spatele curţii, după casă şi plângea: De ce nu pot să vorbesc şi să le explic că nu e vina lui Athos?! Athos nu ar face niciodată aşa ceva! Îi place carnea de pui... dar la conserve speciale pentru căţei! Cum să mă fac ascultat?

Era foarte greu ca Athos să iasă nevinovat din toată această poveste. A fost văzut în faţa faptului împlinit. Coco spunea mereu:

“Athos nu este vinovat! Athos nu este vinovat! Athos nu este vinovat!” dar cine să-i dea crezare? Nu ştia să răspundă la întrebarea “Dar atunci cine este vinovat? Ce s-a întâmplat?”. Ştiau cu toţii că nu aveau voie să iasă din curte, ştiau cu toţii că se pleacă la plimbare doar cerând permisiunea... la fel cum... ştiau cu toţii că nu era frumos să pârască pe cineva, chiar dacă cunoşteau făptaşul. Acesta trebuia să-şi recunoască greşeala. În concluzie, Athos rămâne vinovat pentru rănirea, operaţia şi internarea Pestriţei. Se însănătoşi în scurt timp şi începuse să facă şi primele ei ouă. Liniştea se aşternuse încet, dar sigur peste căsuţa noastră... însă Athos nu mai era atât de vesel. Începuse din nou să citească foarte mult şi să fie retras.

E foaia plină...

Stiloul nu mai scrie

aştept demult -

de-un sfert de veac

e foaia albă.

Mai trec cinci ani

sau poate zece

te-aud, zâmbesc,

mă prinzi de mână!

...timpul s-a-ntors...

am aripi lungi şi pot zbura

am casă-n cer...

şi viaţa ta!

Început

Am cunoscut un suflet

un suflet de culoare.

Griul ce mă-ndeamnă

să adun praful de stele.

Am cunoscut o mână

stânga. Ce frumoasă!

O mână ce mă-atinge

pe gându-mi depărtat.

Am cunoscut petale

şi frunze galben, moarte...

şi-am cunoscut şi luna

cu cerul negru-n zi.

Te-am cunoscut pe tine,

cu gustul de pelin,

cu buzele-ţi ca mierea

şi râsul de copil!