Deși fereastra sufletului tău este larg deschisă, iar soarele îți încălzește inima cu razele lui blânde... în camera ta, camera gândurilor tale, din când în gând te ridici din pat și te uiți în oglinda care stă neatârnată... pe jos...
Te priveşti și îți pare acel chip care te ruga să bați un cui în perete să-i găsești un loc undeva. Cheile tale aveau un loc... în acel cui și tot acolo, exista cheia care deschidea orice ușă din camera de lângă...
Cameră la care într-o zi eu băteam la ușă așteptându-te... în zadar!
S-au întâlnit gândurile noastre, inimile noastre și așa au rămas. Te privești încă în oglinda neatârnată... pe jos... și te întrebi cum poate judeca inima căci nu are urechi să audă și nici ochi să vadă? Și eu mă întreb... de multe ori cum poate oare sentimentul naiv și curat să mă urmărească cu fiecare pas.
Clădește corect! Iubește din toată ființa ta! Dăruieşte-te pe tine, din oglindă! Ieși afară! Afară a venit primăvara și vântul ușor rece îți amintește de un leagăn... acel leagăn al copilăriei.
Leagănul în care, tu om mare nu mai ai voie să te dai, nu mai ai voie să mergi desculț prin parc îmbrăcat la costum, nu mai ai voie să stai să te joci cu acele mici jocuri imaginare... nu mai ai... cineva cu siguranță te oprește să o faci!
Privește cerul, privește muntele mare din fața ta... savurează liniștea... ești om mare! Atât de mare încât nu știu de ce nu atârni acea oglindă în perete să rămână mereu undeva... să te vezi mereu... mereu... mereu... fără frică de tine!
Te priveşti și îți pare acel chip care te ruga să bați un cui în perete să-i găsești un loc undeva. Cheile tale aveau un loc... în acel cui și tot acolo, exista cheia care deschidea orice ușă din camera de lângă...
Cameră la care într-o zi eu băteam la ușă așteptându-te... în zadar!
S-au întâlnit gândurile noastre, inimile noastre și așa au rămas. Te privești încă în oglinda neatârnată... pe jos... și te întrebi cum poate judeca inima căci nu are urechi să audă și nici ochi să vadă? Și eu mă întreb... de multe ori cum poate oare sentimentul naiv și curat să mă urmărească cu fiecare pas.
Clădește corect! Iubește din toată ființa ta! Dăruieşte-te pe tine, din oglindă! Ieși afară! Afară a venit primăvara și vântul ușor rece îți amintește de un leagăn... acel leagăn al copilăriei.
Leagănul în care, tu om mare nu mai ai voie să te dai, nu mai ai voie să mergi desculț prin parc îmbrăcat la costum, nu mai ai voie să stai să te joci cu acele mici jocuri imaginare... nu mai ai... cineva cu siguranță te oprește să o faci!
Privește cerul, privește muntele mare din fața ta... savurează liniștea... ești om mare! Atât de mare încât nu știu de ce nu atârni acea oglindă în perete să rămână mereu undeva... să te vezi mereu... mereu... mereu... fără frică de tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu