Undeva în apropierea unui mare oraş se află o mică pădurice. Este locul preferat al prietenilor mei: Athos şi Aramis. Când era mic, Athos, nici măcar nu se vedea atunci când alerga prin iarba proaspăt crescută. Primavara locul este fermecat! Copacii înfloresc, aleea este plină de castani care poartă mândri în coroana lor florile în formă de sfeşnice. Toţi copacii îşi ţin ramurile mândre, sus către cer. Pe poteca aceea Athos aleargă mereu pe lângă mine. Îi plac păpădiile şi florile de primăvară. Rupe câte o floare şi mi-o aduce mereu. Ştie că este un gest frumos, cu care mă cucereşte de fiecare dată. Lui Athos îi place foarte mult să se joace : să alerge după fluturi, să sară după broscuţe, mai puţin insă să aducă băţul când îi este aruncat. Fuge dupa el, îl prinde dar îl lasă acolo. Natura îi oferă suficiente nuieluşe încât nu doreşte să le aducă înapoi. Acolo este locul băţului ! Este un căţel cu personalitate!
Athos s-a nascut într-o zi de primăvară însorită, când ghioceii scoteau capetele din zapadă şi mulţumeau cerului pentru frumuseţea lor naivă. Pentru că era cel mai frumos căţel, nu a stat mult lângă mama şi fraţii lui, fiind repede adoptat de familia mea. Un ciobănesc mioritic, mândru, cu un mers ţanţos, dar agale. Îi plăcea să stea la poze şi ocupa cele mai fotogenice poziţii. Clipea rar, zâmbea şi scotea lăbuţele în faţă. Aşa am ajuns eu să-l am pe Athos. Când l-am luat pentru prima dată în braţe se uita la mine puţin speriat dar în acelaşi timp bucuros că avea o familie.
Îi plăcea să fie plimbat cu maşina, bicicleta, să alerge, cunoştea culorile, mânca mereu de pe jos chiar dacă nu avea voie, se ştergea pe lăbuţe cu şerveţele parfumate şi cânta toata ziua. Când intra în cameră mai întâi lătra, să se facă prezent şi apoi apărea ca o vedetă. Arunca o privire mângâietoare şi nu puteai să-i rezişti pentru o plimbare în păduricea de lângă oraş.
Într-o zi însă, acolo se petrecu o minune. Vremea era răcoroasă, bătea puţin vântul, copacii se legănau şi norii aveau o culoare deosebită. Parcă erau împărţiţi între două lumi de culori: una de primăvară, vie şi verde şi cealaltă de toamnă – mohorâtă, neagră şi gri. Castanii se scuturau şi aveam parte cu Athos de cea mai minunată ploaie de petale. În acel moment Athos se aruncă în iarbă şi începu să alerge şi să sară, vesel ca niciodată. Eu încercam să-i ţin pasul, însă lăbuţele lui erau tot mai sprintene. Se opri!!!
-Ham! Ham! Ham! Hei!!! Sunt aici! Nu mă vezi?
M-am oprit. M-am uitat în stânga, în dreapta, sus, jos…la ploaia petalelor de castani şi…
-Nu mă vezi? Am mai cresut un pic… nu sunt cât iarba, dar sunt aici!
-Athos… tu vorbeşti? mirată m-am uitat către el. Avea o privire gingaşă. L-am luat în braţe şi el m-a pupat. A fost pentru prima dată.
-Da! Vorbesc, dar mi-a fost ruşine ca să nu râzi de mine! Ştiu că majoritatea căţeilor nu vorbesc, dar eu sunt mai special. Când m-am născut, am visat trei doamne zburătoare care au venit la mine şi mi-au dăruit înţelepciune omenească, minte ageră şi amuzament cu personalitate.
Pentru câteva secunde am rămas blocată. Îl smotoceam de drag şi mă jucam cu el, gândindu-mă însă că nu poate fi adevărat…Eram foarte bucuroasă! Athos se juca şi el fericit şi mândru de ploaia de petale. Cerul pe partea noastră de pădure ne mângâia cu razele soarelui. Parcă numai în jurul nostru era lumină.
-Athos, cum ţi se pare această pădurice?
-Minunată!!! Strigă Athos. Alergă către o floare, o rupse şi, ca de obicei, o aduse mândru. Poftim! Ştiu că îţi plac florile! Şi mie! Îmi plac de prima dată când am văzut aceşti castani minunaţi. Aici vreau sa ne jucăm mereu!
M-am întors spre seară cu Athos acasă, lihniţi de foame şi stabilind că vom da vestea cea mare la cină când familia era acasă. Ştiam că toţi vor înţelege că este un câine special şi se vor bucura.
Cu drag, fratelui meu iubit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu