Oare de ce a creat Dumnezeu cuvintele frumoase, bunătatea,
sinceritatea, oamenii ce vin și pleacă din viața noastră și nu în ultimul rând
iubirea? Mă întreb ca de fiecare dată când îmi pun ochii în suflet, gândul pe tavan, lacrimile în pernă. Știu că este
un subiect mega discutat și încă nu putem răspunde cu adevărat. De ce
iubirea?
Avem cuvinte frumoase, avem sclipire, avem bucurie, avem
frumusețe... avem să le dăm mai departe! Să le împărtășim deoarece acest izvor
nu se termină niciodată. Cu cât oferi mai mult cu atât ești mai sincer, mai
frumos, mai drag de tine, de lume.
STOP! Nu săriți! Am început cu: a creat Doamne
Doamne cuvintele frumoase! Eu niciodată nu am fost motivată de ceva
urât, rau, invidios… Poate am fost
dezarmată pe moment, am vărsat lacrimi cu durere infinită, dar de fiecare dată am avut puterea să o iau de la capăt să zâmbesc, să râd cu poftă și să mă bucur. Poate ați spune că am încredre în mine și de aceea mă remontez J NU! Sunt o persoană slabă, emotivă,
care plânge și dacă bate vântul mai tare, lacrimile sunt picăturile mele de
ochi. Dar cred că aceste lacrimi au un scop… sclipirea!
Sclipirea
sufletului nostru vine de acolo din trăirile intense, din a da și a nu cere
nimic înapoi. Noi femeile aici suntem contabile șef. Aștptăm că tot ceea ce am
oferit să se întoarcă… nu atât cât dăm noi, dar acolo 5 % să fie înapoi că ne
vom mulțumi! NU! Știm și noi că nu va fi așa, vrem azi puțin, mâine puțin mai
mult și iată cum în timp apare frustrarea.
Oare faptul
că mai trăim o zi și încă o zi, și încă una… știm a contoriza? Poate că da,
poate că nu, poate că mai uităm… dar ce oferim nu scapă necontorizat: uite eu fac asta și tu de ce nu?
Îmi spunea
cineva mereu că toate cuvintele bune, rele, oricum sunt ele trec… oare? Eu am
cuvinte ce îmi răsună atât de tare în suflet, urlă în minte și sunt scrijelite în inima, cuvinte ce sunt întipărite literă cu literă, silabă cu silabă… de
teama de a nu le pierde, de teama de a nu le mai auzi încă o dată… de teamă că nu se vor mai repeta… de iubire…
Te iubesc !
– prima dată cu căldura aceea imensă de fluturi în stomac.
Regret! –
sfâșietor de dureros, parcă ți se rupe o bucată de carne din tine.
Ajută-mă! Iartă-mă! Ma-ma! Ta-ta! Alinuș! Șmot!
Honey! Ali! Mai rămâi! Mă bucur!
Dacă aș putea să transmit atâta emoție cât simt, dacă am putea învața zi de zi să oferim fără a contoriza… ce lume bună, ce oameni dragi!
Oamenii
dragi din viața ta care apar și dispar, care vin iau tot și pleacă. Nu te întreba de ce?! Așa a fost să fie! Important este dacă știi să oferi la fel și
celuilat care urmează după ce o bucațică din inima ta a plecat. Stiți ce cred?
Cu cât oferi mai mult cu atât inima ta se face mai mare și mai mare și tu poți
să oferi iubire infinită, bunătate nemărginită pentru că ea nu se termină! Așa
este la mine și nu am să mă opresc în a face lucruri. Sunt obișnuită cu: de ce
faci asta? Cât de frumos este să nu ai niciun interes.
Mi-aș dori
să simtiți ce simt eu, să trăiți ce trăiesc eu… doar unii dintre voi, cei care
nu au plecat cu bucățica din inima mea, cei care cred că mai este și mâine o
zi… cei care vor tot, fără să știe că acest tot se hrănește cu “a oferi
necondiționat iubire”.
Trăiesc și
azi și am să încerc să ofer la fel de
sincer… deși sunt om, mai uit! Așa că… sa-mi fie cu iertare! J
