Ne mutăm în casă nouă!

Athos creştea repede şi frumos. Apartamentul în care locuiam nu era un loc bun pentru dezvoltarea lui. Căsuţa  din pădurea minunată pe care o construiam încă nu era gata. Athos era din ce în ce mai trist că nu putea să alerge în voie. Văzând toate acestea, am decis ca el să fie primul care se mută în noua noastră casă. Nu ştia de surpriza care se pregătea pentru el. I-am construit un culcuş mare, care să fie numai al lui. Am cumpărat lemne, învelişuri frumoase, flori, ferestre, acoperiş. Zi de zi lucram împreună cu familia mea la căsuţa lui Athos. În scurt timp aceasta fu gata. Avea pereţi albaştri, acoperişul cărămiziu, ferestrele erau mari şi albe iar uşa căsuţei era în ton cu ferestrele. Pe jos avea blăniţă pufoasă aşa cum îi plăcea lui, o măsuţă la care să-şi facă temele şi jocurile lui preferate: monopoly, şah, remi, table. Peisajul  din căsuţa lui Athos era minunat: se vedeau munţii, apusul soarelui şi gutuiul din grădină.

Petrecerea pentru noua căsuţă îl surprinse şi bucură foarte mult pe Athos. Am dormit cu el câteva zile la rând să se obişnuiască cu noua locaţie. Deşi avea mult spaţiu să alerge…era trist. Când plecam trăgea mereu cu lăbuţa de poarta cea mare pe care nu o putea deschide. Se împrietenise cu căţeii din pădurice dar nu stăteau prea mult cu el. 

                Încercam să îmi petrec cât mai mult timp cu el dar nu era suficient. Într-o dimineaţă când îi duceam cumpărăturile lui Athos ceva ciudat s-a întâmplat… Athos nu mă întâmpinase aşa cum făcea de obicei. Sărea în sus de bucurie când mă vedea şi…mereu era acolo. Stătea culcat cu botul pe labuţe  şi mă aştepta… Azi, Athos nu mai era acolo. Am alergat speriată către el şi…ce să văd!  Athos avea un prieten căruia îi citea poveşti.

- Hei, bună dimineaţa Athos? Cine este noul tău prieten?

- Ham, ham, ham! Te rog să nu te superi…el este Aramis şi mi-aş dori să-l păstrăm… este fratele meu.

Vorbea repede şi fără întrerupere, speriat să nu intervin.

- Mi l-a adus aseară… nu ştiu cine pentru că nu am văzut. Poate că l-a adus Doamne Doamne ! Uite i-am pus şi un nume sonor, cu personalitate de luptător stilat şi cinstit: Aramis!!! Ca în Cei trei muschetari.  Taaaa, daaaaa!!!! Şi luă poziţia unui muschetar.

Apoi se aşeză în faţa mea cu privirea lui blajină. Ochii lui nu spuneau decat “te rog, te rog” dar era prea mândru să recunoscă. 

- Athos dacă noul tău prieten, Aramis, aşa cum l-ai botezat tu, s-a pierdut? Eu văd că e frumos şi drăguţ… Dar nu te-ai gândit că are un stăpân acasă care plânge dupa el?

- Ba…m-am gândit….dar el spune că l-a lăsat cineva aici… spuse Athos trist, şi îmi întoarse spatele cu coada între picioare. DAR!!!!! Stai!!! Uite cum facem… şi îşi reveni la viaţă. Dacă Aramis este al nimănui…şi dacă nu îl caută nimeni… poate să stea la noi ? La mine ? Unde vrei tu… dacăăăă… şi numai dacă, nu este pierdut … putem te rooooooooooog să-l păstrăm?  Şi plus că nu înteleg de ce Aramis ar minţi ! Dacă avea stăpân cu siguranţă îl iubea mai mult decât pe mine, logic de altfel… şi mândru lua poziţia fotogenică,… şiii … şiiii… şiiii… încurcat puţin de situaţie, cu sprâncenele încruntate, îşi trase pieptul înapoi, blegii urechile… Şi m-ar ruga să-l ajut să se întoarcă acasă… Nu crezi?

                Am aruncat o privire noului venit, care se şi lipi de piciorul meu, lovind cu lăbuţa ca şi cum se prezenta. Ştiam că trebuie să fie acolo să aibă grijă unul de altul, trimis nu ştiu de cine. De altfel în pădurea minunată nu mă mai surprindea nimic. Aici e locul unde Athos a vorbit prima dată. Aramis era foarte mic, aceeaşi rasă, arăta ca un ghem pufos. I se vedeau doar ochii mari şi negri, prin blăniţa lui albă. Athos era tare fericit şi îmi promitea că va avea grijă de el şi că va împărţi culcuşul lui cu Aramis. Că îl va înveţa tot ce ştie, că vor avea grijă de noua lor căsuţă, că vor face mereu curat şi că mă va iubi la fel de mult. Bineînteles că m-a topit. Ştia cum să obţină ce dorea pentru că vorbea aşa cum îl  învăţasem, din inimă.

                Aramis devenise noul nostru membru de familie. Era fratele mai mic şi grăsun a lui Athos. Eu îl mai numeam şi Bocănilă. Când alerga se auzea, pe duşumea, mereu: boc, boc, boc. Mânca de toate şi stătea tolănit în iarbă cu Athos. Se uitau ore în şir la cer şi făceau poveşti imaginare din nori.  Când ploua îl apăra pe Athos care era speriat de tunete şi lătra la picăturile de ploaie, certându-le. Jucau şah, fiecare în felul lui, adunau merele din curte pentru compot şi plăcintă, măturau frunzele,  se plimbau printre gutui.  Eu nu îi înţelegeam pentru că vorbeau pe limba lor, dar  ochii   transmiteau o bucurie debordantă. Erau fericiţi, sănătoşi şi cuminţi, iar asta era tot ce conta!