La mulţi ani!

Athos şi Aramis făceau schimb de liste de activităţi zilnice şi săptămânale. Listele erau făcute de ei şi verificate de mine.

Athos:  în fiecare seară trebuia să îi citească câte o poveste lui Aramis, să pregătească masa, să păstreze ordinea la cărţi, să îl scoată pe Aramis  la plimbare.

Aramis: să facă dimineaţa patul, să strângă masa, să aranjeze jucăriile, să îl asculte pe Athos.

Athos şi Aramis: să dea zăpada din faţa curţii şi din parcare, să se spele pe dinţi, să creeze câte un obiect din hârtie colorată, aracet şi diverse seminţe:porumb, floarea soarelui, dovleac, boabe de mazăre şi fasole.

                -Pot să te rog ceva?  spuse Aramis cu urechile blegite. Poate Athos să îmi facă un tort de mireasă? Săptămâna viitoare este ziua mea şi asta-mi doresc.

                -De ce de mireasă? întrebă Athos.

                -Am văzut eu pe internet că torturile de mireasă sunt cele mai mari dintre toate torturile din lume. Nu am dreptate? spuse Aramis cu o privire întrebătoare  şi cu zâmbetul până la urechi, mândru că ştie.

                Athos se abţinea să nu râdă de perlele lui Aramis şi îi spuse:

                -Aramis, am sa îţi fac tort de ziua ta că ştiu că asta îţi doreşti. Mi-am şi scos nişte reţete cu ciocolată şi cremă de căpşuni pentru că ştiu că-ţi plac... dar nu doar torturile de nuntă sunt mari. Am sa îţi fac un tort gigantic, mai mare decât tine dacă asta îţi doreşti. Ai fost şi cumite...deci, meriţi! Torturile de nuntă sunt aşa mari pentru că sunt mulţi invitaţi. Este un eveniment de bucurie pentru întreaga familie, prieteni şi prietenii prietenilor. Tortul este mare, să ajungă la câteva sute de  persoane.

                -Ha, ham, ha, ham! Mereu fac gafe, dar de unde să ştiu? Am mai învaţat ceva azi ...sunt amuzant uneori...râd şi eu de mine. Bine! Atunci să-mi faci un tort aşa cum doreşti tu.  Ştii ce te mai rog? Poţi să-l ornezi cu oase albastre?

Cuţeii deveneau în fiecare zi tot mai amuzanţi. Fiecare avea personalitatea  şi gafele lui. Athos începuse să cerceteze variante de tort, creme, timp de preparare. Ziua lui Aramis se apropia şi dorea să facă cel mai frumos tort din lume.

                -Uite, acesta este lista de ingrediente. Te rog frumos să ne iei şi pe noi la plimbare în oraş cu tine. Nu am mai fost de mult cu maşina şi cred că e tare frumos iarna. Mai ales că acum ninge!

A doua zi dimineaţă am plecat voioşi către oraş. Din pădurea noastră fermecată nu aveam mult de mers şi peisajul era superb. Eram înconjuraţi de munţi, fulgii parcă dansau voioşi şi apoi se aşterneau, îmbrăcând natura în cea mai pură culoare.

Ingredientele pentru tort fuseseră achiziţionate. Aramis se pregătea pentru ziua cea mare. Era cuminte, stătea mereu cu urechile ciulite. Ne rugase sa îl ducem la salon cu o zi înainte să se aranjeze. Vroia să fie tuns proaspăt, parfumat şi să i se taie unghiile de la lăbuţe. 

 Athos începu prepararea tortului. Îndată ce blatul s-a  copt a fost scos şi lăsat să se răcescă. Cremele erau făcute din fructe: banane, kiwi şi deasupra căpşuni. Pe margine avea oase albastre şi era in formă de sabie, sabia lui Aramis din Cei trei muschetari. Tortul era mare, avea un metru lungime şi arăta delicos. Athos era plin de faină din cap până în lăbuţe. În bucătărie... dezastru... câteva oale arse, creme întinse pe perete... dar nu puteai să îl cerţi la cât de fericit era pentru primul lui tort.

                - Gata! spuse Athos frânt şi mai alb decât zăpada. Statea sprijinit pe lăbuţele din faţă şi cele din spate erau lungite pe podea.

                  - Acum ma poţi băga şi pe mine în cuptor! La câtă făină am în blăniţă mă pot coace şi pot deveni  o prăjiturică căţel! Ha, ham!

- Mulţi ani trăiască, Mulţi ani trăiască… laaaaaaaaaaa mulţi ani! Trezirea Aramis astăzi este ziua ta! Athos sărea în sus de bucurie. Fratele lui mai mic era sărbătorit azi.

-Bună dimineaţa! spuse Aramis emoţionat şi cercetând camera să-şi vadă tortul şi cadourile.

-Poftim acesta este cadoul meu, Aramis. Sper să-ţi placă!

Aramis se aruncă şi luă cutia care era împachetată frumos cu o fundă roşie. Era atât de emoţionat…când desfăcu cutia…rămase puţin dezamagit, apoi mulţumi. Ştia că  este  frumos să  te bucuri de tot ceea ce primeşti şi să mulţumeşti. Orice cadou făcut de cei care-l iubeau era din suflet. Primise o cutie de bomboane cu nucă de cocos.

                -Mulţumesc, Athos! şi-l pupă. Încercă să-şi ţină urechile în sus dar parcă pe rând i se blegeau. Athos observă şi încercă să-i spună că atât avea el strâns în puşculiţă şi că o să mă roage să îi măresc lista de activităţi săptămânale de curăţenie şi dacă se poate să primească câte un bănuţ, doi ca pe viitor să aiba un  venit mai mare pentru un cadou mai consistent.

                -Ştii ce ?! Stai liniştit, fratele meu că înţeleg. Dar vreau şi eu să te ajut cu activităţile chiar dacă sunt mai mic şi să stângem bănuţi ca să ne luăm…orice dorim. Bine? Mă laşi să te ajut? Părea fericit şi înţelegător ca un om mare, deşi era doar un copil. Începură să se alerge prin curte. Zăpada era pufoasă şi moale. Când...Aramis se opri din alergat în uşă bucătăriei…pe masă era un tort imens şi pe el scria LA MULŢI ANI, ARAMIS!

                -Uraaa!!!!!!! Uraaaa!!!! Fratele meu mi-a făcut un tort cât masa! Lumeeeeeeeeeeee azi este ziua mea!!! Acum era cu adevărat fericit şi îşi merita toate cadourile din plin. Primise un tort în formă de sabie de la Athos şi de la mine dvd-uri cu spectacole de circ.

                Nu ştia cum să ne mai mulţumească şi pe cine să pupe mai întâi. Sărea în sus de bucurie, ba la unul, ba la celălalt… şi bineînteles că într-un final se împiedică şi dărâmă masa… iar din tort rămase doar: LA MULŢI ANI !

Prietena mea viseaza 30 de ani :)

In planul meu de lectura din acest an se incadreaza Femeia la 30 de ani – Honore de Balzac. Am plimbat cartea in concedii, in calatoriile mele lungi si frumoase cu trenul sau autobuzul... dar nu am trecut nici macar de coperta. Voi deschide cat de curand coperta sufletului si voi asterne la inceput de 30 o continuare a unei noi vieti. Prietena mea viseaza 30... si eu... incerc sa-i tin departe.  Daca trag linie cu un ochi zambesc cu unul plang...  sufletul meu rade! Rade prea mult pentu acesta varsta... ce pot sa fac? Inca desenez cu privirea peretii albi ai casei mele... imi imaginez politele patinate de timp, suport al vietii mele... cartile. Inca imi intorc privirea in vitrinele colorate, mari si vesele dupa ursuletii de plus si in acelasi  timp alerg dupa reducerile de la pantofii mult visati din magazinele de lux.  Ce sa faci? Femeia din tine, din mine are privire de copil si mers de mare doamna.

Inchid ochii si parca se vad... 20 de ani - cat mai radeam, cat ne mai bucuram si cate descoperiri interesante, vise in rochie alba de mireasa, cati, unde si ce nume vor avea copiii nostri... petale frumos mirositoare aruncate in par inainte de a pleca la intalnirea cu alesul....

Alesul vietii tale care se lasa asteptat, alungat sau implorat! Orgolii de aduceri aminte, iubiri spuse, soptite sau ascunse de priviri... Intreb? Oare sa fie 30 cu zambetul pe buze? Trag linie! O trag vertical si impart lumea la doi... tu si eu... eu si tu... Cand am sa trag linia orizontal vom fi noi doi. Prietena mea din oglinda viseaza de 30 de ani...colorat, in bule de sapun J.

La multi ani dragele mele! La multi ani noua la 30 de ani!

Lumina este cea care aduce fericirea

Majoritatea oamenilor ştiu  în adâncul sufletului, că banii nu pot să le aducă o fericire veritabilă, de altfel în Franţa aveţi un proverb:”L’argent ne fait pas le bonheur”... Dar există şi conştiinţe care îşi permit să îşi satisfacă anumite dorinţe. Şi cum sunt multe dorinţe, au, evident, nevoie de mulţi bani! Iată, trebuie să reflectăm: sunt oare dorinţele care le putem satisface cu ajutorul banilor, în majoritatea timpului, dezinteresate, elevate?

      Atunci, atenţie, întrebaţi-vă tot timpul de ce vreţi bani şi cum vreţi să-i utilizaţi. Da, trebuie să vă supravegheaţi, pentru că banii sunt mijlocul cel mai puternic pentru a vă satisface natura inferioară. Eul voastru divin nu are nevoie de bani: are nevoie de lumină, dragoste, infinit, eternitate iar pe acestea banii nu le pot furniza. Banii pot furniza doar ceea ce aveţi nevoie în planul material: hrana, veşmintele, bijuteriile, casele, maşinile,etc Câteodată nu pot nici măcar să vă servească pentru a vă regăsi sănătatea. Şi când vă simţiţi tulburat, angoasat, când nu mai aveţi gust de viaţă, nici medicamentul cel mai scump nu vă poate ajuta. Chiar admiţând că ar începe să vă uşureze, aţi duce o viaţă atât de nerezonabilă, care va distruge efectul bun al medicamentului, încât vă veţi îmbolnăvi din nou. Pentru că originea răului este în modul vostru de viaţă, şi nu puteţi câştiga ceea ce nu se poate cumpăra cu bani.

      Desigur, banii sunt necesari, nu sunt eu cel ce vă spune că aţi putea trăi fără ei, aţi deveni un parazit. Nu e o soluţie de a suprima banii, cum ar sugera unii care cred că ei sunt cauza tuturor relelor societăţii. Banii sunt un mijloc de schimb, şi dacă i-am suprima, am fi obligaţi să-i înlocuim printr-un alt  mijloc; pentru că viaţa în societate e bazată pe schimburi şi ne-am întoarce în faţa aceleiaşi probleme. Dacă banii produc stricăciuni, nu ei sunt vinovaţi de aceasta ci persoana care se serveşte de ei, şi care se străduie să îşi satisfacă dorinţele. Din moment ce persoana are intenţii murdare în cap, banii sunt cei care o ajută a le realiza. Punându-şi alte idei în cap, aceiaşi bani devin în mâinile ei o binefacere.

      Banii sunt o formidabilă putere asupra naturii inferioare, personalitatea. O invită, o excită:”Ba da, du-te, ai mijloacele de a-l ruina pe acesta, de a-l învinge pe celălalt. Această femeie e măritată? Nu înseamnă nimic, ce te reţine? Pentru că te place, poţi să o ai: vei vedea că nu va rezista maşinii şi diamantelor pe care vrei să i le oferi.” Ei da, banii sunt un consilier rău al personalităţii pe care-l vedem în fiecare zi. Dacă vreţi să cunoaşteţi cu adevărat pe cineva, daţi-i mulţi bani şi observaţi cum se poartă. Dacă persoana  nu se aruncă imediat în plăceri, nu devine vanitoasă, exigentă, dură, arogantă, etc., iată o persoană magnifică pe care puteţi conta, pentru că ea a reuşit să-şi învingă tentaţiile pe care i le dau banii.

      Pentru a rezolva definitiv problema banilor, trebuie ştiut că pericolul este de a-i lăsa să se instaleze în cap. Vreau să spun: nu vă mai gândiţi la ei pentru că ideea de bani, dorinţa de a avea bani creşte, se umflă până acoperă cerul. E ca o perdea care împiedică lumina celestă de a penetra, de a veni să se instaleze în fiinţa umană. E bine să ai bani, bineînţeles, dar cu condiţia de a-i pune într-un buzunar, într-un sertar, pentru a putea dispune de ei când e nevoie...puneţi-i oriunde, în afară de capul vostru. Dacă nu, banul va deveni stăpânul vostru, iar voi sclavii lui. Dacă voi sunteţi stăpânul şi el se supune, puteţi face mult bine; dar dacă el e stăpânul, vă va împinge la a domina şi a elimina pe semenii voştri. Şi atunci, s-ar putea ca prostimea să vă admire pentru că aţi devenit un mare bancher, un om de afaceri formidabil care a reuşit să instaleze filiale în lumea întreagă; dar cum aţi reuşit să călcaţi legea bunătăţii, generozităţii, a dezinteresului, vine să vă întrebe justiţia divină. Şi atunci veţi plăti aceste încălcări de legi prin tot felul de încercări fizice şi psihice.

      Fiecare dintre voi trebuie să reflecteze asupra raportului pe care trebuie să-l aibă cu banii, dar mai ales să evite să-i aibă ca ideal, ca scop al vieţii, să evite să-i aibă în cap pentru că vor deveni ca un ecran care împiedică soarele, spiritul de a vă lumina. Capul vostru trebuie să fie numai la dispoziţia luminii, a Cerului, a îngerilor, a arhanghelilor gata de a primi mesajele, sfaturile. Dacă aveţi un ecran în capul vostru, mesajele sunt reflectate şi nu veţi şti pe ce direcţie să mergeţi, nu veţi fi ghidaţi. Şi când nu mai suntem ghidaţi cădem cu capul în jos în gropi şi prăpăstii.                                                                                                                                   

      Pentru a obţine fericirea, nu de bani aveţi nevoie, ci de lumină. Câteodată unii vin  şi mă roagă să-i sfătuiesc pentru a-şi alege o profesie. Ei ezită: să se angajeze pe un anume drum unde vor câştiga mulţi bani, sau să aleagă o meserie mai puţin lucrativă dar care le lasă mai mult timp pentru a face altceva?...Şi eu, ce credeţi că le răspund? Ca  instructor, nu pot să spun cuiva ce trebuie să facă aici şi acolo, ci numai să-i explic care sunt consecinţele alegerii sale; apoi, el se decide după ce a reflectat, analizat bine. Răspund deci:”Să vrei să câştigi mulţi bani, nu e rău, dar totul depinde de scopul vostru, de idealul vostru, de ce vreţi să realizaţi în viaţă. Dacă idealul vostru e cel pe care-l numim de obicei “a reuşi în viaţă”, adică a avea putere, influenţă, ei bine, câştigaţi mai mulţi bani. Dar dacă aveţi ca ideal progresul pe calea vieţii interioare, spirituale, puteţi fi fericit cu mai puţini bani. Alegerea vă aparţine.”

      Dealtfel, cel care posedă multe bunuri nu e niciodată liniştit, e fără încetare antrenat în multe activităţi, probleme, etc. Trebuie să fie tot timpul cu ochii în patru pentru a se proteja de oamenii ambiţioşi, necinstiţi, lacomi care-i văd proprietăţile. Şi chiar dacă e foarte vigilent, cum poţi să prevezi totul? Sunt preocupări fără sfârşit care îngreunează, materializează, decupează regiuni spirituale. El pierde, deasemenea, mult timp şi multă energie pe care ar fi putut să o folosească mai util pentru evoluţia sa şi a altora pe care ar fi avut ocazia să-i ajute cu achiziţiile sale spirituale! Oricare sunt sarcinile pe care le avem de îndeplinit, ar fi bine să nu ne supraîncărcăm, să ne mulţumim cu necesarul pentru a trăi. A cere mai mult, complică existenţa.

      Veţi spune:”Sunt persoane care moştenesc bogăţii foarte mari, este rău pentru evoluţia lor?” Mai întâi, nu sunt cazuri aşa frecvente, dar şi în acest caz totul depinde de persoană: dacă ea vrea să profite de banii săi pentru a-şi satisface tendinţele de lene, capricii, ambiţii, sau dacă ea e dezinteresată, stăpână pe ea însăşi şi capabilă să se folosească de bogăţia sa pentru a face bine cu ajutorul ei.

      Dar trebuie să fim conştienţi că banii nu sunt utili decât în plan material. În plan psihic, spiritual, nu putem face nici un bine cu banii: aici, trebuie lumină, lumina e fluidul de aur. Dacă iubiţi lumina, posedaţi deja aur în plan spiritual. Cu cât sunteţi mai bogat cu acest aur, cu atât mai mult aveţi posibilitatea să mergeţi în magazinele celeste să “cumpăraţi” ceea ce nu puteţi găsi în nici un alt magazin: înţelepciune, dragoste, bucurie, infinit, eternitate. Din acest motiv, înţelepţii, iniţiaţii se străduie să adune cât mai mult aur posibil în plan spiritual pentru a putea să se îmbogăţească de calităţi şi virtuţi de care, apoi, vor beneficia alţii. Chiar dacă nu au un ban în buzunar, ei continuă, graţie luminii lor, să atragă prezenţa Cerului şi să o distribuie în jurul lor.

      Deci, e clar, în plan material e preferabil de a nu te satisface de loc. În timp ce în domeniul spiritual, din contră, trebuie să nu te saturi niciodată, să nu fi deloc mulţumit de tine, nici de ce ai, să vrei să devii cât mai bogat,din ce în ce mai puternic în slujba binelui. Şi cu atât mai rău că aceasta nu se învaţă din morală sau din religiile ordinare, pentru că e suficient să fi un tată şi un soţ bun: să-ţi hrăneşti şi să-ţi îmbraci nevasta şi copiii, să ieşi la plimbare dimineaţa şi să te întorci liniştit...Iată modele! Desigur, nu e rău şi mulţi oameni nu sunt capabili să realizeze aceasta. Dar această “morală” e insuficientă pentru cel care pretinde că trăieşte după regulile adevăratei morale, adevăratei religii.

      Adevărata morală, adevărata religie este conţinută în cuvintele lui Iisus: “Fiţi perfecţi cum şi Tatăl vostru din Ceruri e perfect.” Cum putem fi perfecţi ghidându-ne după o morală ordinară? Distanţa dintre om şi Dumnezeu e aşa de mare că ne întrebăm de ce Iisus ne-a dat acest ideal care ne depăşeşte imaginaţia: să fi perfect ca şi Dumnezeu însuşi! Ei bine, ştia ce făcea...Pentru că în plan material, e bine să te mulţumeşti cu lucruri mici, de a fi recunoscător şi să mulţumeşti pentru fiecare dintre ele, dar în plan spiritual, nu trebuie să fi mulţumit niciodată, trebuie să fi ambiţios, insaţiabil, să tinzi spre un ideal foarte elevat, cel mai inacesibil: perfecţiunea divină. Toţi trebuie să cerem bunătăţile cereşti. Da, cereţi sută la sută, pentru a obţine mai puţin de unu la sută! Ceea ce trebuie să cereţi este lumina, ca tot să devină lumină în gândirea voastră, sentimentele voastre, actele voastre, corpul vostru fizic. Lumina: acest cuvânt rezumă, condensează tot binele pe care ni-l putem imagina, tot ce e mai pur, mai puternic, mai frumos, sublim... Dumnezeu însuşi.

      Când eram foarte tânăr, printre primele dăţi când l-am întâlnit pe maestrul Peter Dunov, într-o zi l-am întrebat: “Maestre, care e cea mai bună metodă de a te lega de Dumnezeu, prin meditaţii?” Mi-a răspuns:”Prin munca cu lumina, pentru că lumina e expresia splendorii divine. Trebuie să ne concentrăm spre lumină şi să lucrăm cu ea: să plonjăm în ea, să ne bucurăm de ea. Prin lumină suntem în relaţie cu Dumnezeu.” Atunci, eu v-o spun de asemenea: nu există muncă mai bună decât lucrul cu lumina. Lumina e ca un ocean de viaţă care palpită, vibrează, puteţi să intraţi în ea pentru a înnota, vă purifică, beţi-o, vă hrăneşte...În sânul luminii veţi simţi plenitudinea.

      Lumina, este de asemenea simbolul tuturor culorilor asupra cărora vă puteţi concentra, fie separat, fie combinate între ele. O dată ce aţi reuşit să-i  creaţi culorile cu gândirea, puteţi să le faceţi să treacă prin voi, şi să le proiectaţi asupra fiinţelor pe care le iubiţi şi asupra lumii întregi. Această muncă cu lumina e o muncă cu virtuţile, cu forţele şi entităţile celeste, pentru că, în spatele luminii şi culorilor, există o întreagă viaţă ascunsă, lumina fiind numai reprezentarea ei vizibilă. Prin culori intraţi în legătură cu această viaţă.

      Mai este o vorbă a maestrului, din vremea aceea, pe care n-am uitat-o. Pe atunci, el ţinea conferinţe într-o sală de pe stada Oborichte în Sofia, înainte ca Fraternitatea să se instaleze în afara oraşului, la Izgrev. Într-o zi, înainte de conferinţă, un domn ce venise să-l vadă îi pusese tot felul de întrebări. Eu eram acolo, ascultam...Maestrul era ca de obicei simplu, natural, demn, grav. Răspundea cu gentileţe, dar pe scurt. La un moment dat, întrebarea era:”După ce semn recunoaştem evoluţia unui om?” Şi maestrul a răspuns: ”După intensitatea luminii ce emană din el.” Eram tânăr, nu aveam încă aceste criterii, şi acest răspuns m-a frapat, dar iată pe acest principiu s-a bazat, de asemenea, o mare parte a vieţii mele. De-a lungul vieţii, şi eu m-am convins că putem judeca fiinţele după lumina lor. Această lumină, nu e, desigur, vizibilă, dar o simţim în privire, în expresia feţei, în armonia gesturilor. Ea nu depinde nici de facultăţile intelectuale, nici de educaţie, ea este o manifestare a vieţii divine, şi pe această lumină trebuie să o căutăm, fără să ne săturăm.

DAR DIN DAR, IMPREUNA ADUCEM UN ZAMBET !

Sarbatorile crestine ale romanilor au avut intodeauna un ritual de initiere care i-a ajutat pe oameni sa simta cu adevarat fericirea. In apropierea sarbatorilor incercati sa fiti mai generosi caci « Dar din dar se face Rai ». Fiti mai rabdatori si mai blanzi cu batranii, mai ingaduitori  cu prietenii, mai milosi cu animalele starzii, mai darnici cu cei saraci, spuneti cuvinte frumoase tuturor.

Oferita cu drag, chiar si o bucata de paine poate sa devina un dar, bucuria celui care o primeste va va rasplatii « Bine dai, bine ai ». Nici o alta sarbatoare nu se compara cu seara fermecata de Craciun si Ajun, zapezi imbelsugate, colinde impletite in fuiorul zapezii, toate se intorc la noi din strafundurile copilariei, de indata ce iarna incepe sa miroasa a Craciun.

Asteptarea Craciunului trebuie sa fie insotita mereu de colinde, miros de brad, zambete si fulgi de nea.

In oras insa traditiile s-au pierdut toata lumea fiind prinsa in tumultul vietii cotidiene, sunt furati de mirajul unei cariere, se lupta mereu cu timpul pentru siguranta si binele zilei de maine…

Impreuna putem face cat mai multe suflete fericite inaintea  sarbatorilor si nu numai !

Cateva idei...

*

Fiți și voi culori de curcubeu! Nu ne oprim aici... 

Join 

https://www.facebook.com/groups/1445760639070106/?fref=ts

Va asteptam cu drag -  23 ianuarie 2016, urmeaza etajul 1 al Policlinicii spitalului de copii!

**

https://www.facebook.com/Asociatia-Dicta-Brasov-1664258797149021/?pnref=lhc

***
Pe http://www.shoebox.ro/locatii/ se gasesc locatiile unde putem lasa o cutie cu mici cadouri de Craciun pentru in copil nevoias.

Filozofia efortului

Omul are o tendinţă înăscută de a evita eforturile şi face tot ce poate pentru a se debarasa de sarcinile sale sau a le ceda altor oameni, animale sau maşini. Şi astfel el slăbeşte şi îşi pierde facultăţile. Cel care vrea să devină rezistent, inteligent şi capabil să înfrunte toate situaţiile, trebuie să se obişnuiască să facă eforturi. Eforturile îl vor menţine în formă. În zilele noastre putem să achiziţionăm multe lucruri fără efort, dar care va fi rezultatul? Vom fi arhiplini la exterior şi asta-i tot, în interior nu va fi nimic.

      Progresul tehnic, de exemplu, a adus multe facilităţi, nu o putem nega; dar în acelaşi timp ce omul are nevoie de tot mai multe pentru a trăi, pământul, apa şi aerul sunt din ce în ce mai poluate şi nu mai absorb elementele toxice care le otrăvesc. Atunci, tot acest progres nu aduce mare lucru pentru adevărata fericire, înseninare: contribuie mai curând la o slăbire şi o dispensare de eforturi. Ei da, maşinile lucrează pentru el, socotesc  pentru el, îşi aduc aminte pentru el, se deplasează pentru el, şi el în acest timp este în pericol. Omul a fabricat tot felul de motoare pentru a se deplasa în spaţiu şi, efectiv, el se plimbă prin aer cu avioane, elicoptere, rachete, dar în interior, el rămâne ataşat de sol, incapabil să se desprindă, de a se ridica prin gândire.

      Nu vă este interzis a vă folosi de toate mijloacele tehnice care sunt la dispoziţia dumneavoastră, nici chiar să fabricaţi altele, dacă sunteţi capabili, dar trebuie să începeţi o muncă interioară care vă va permite să vă serviţi de aceste mijloace pentru a vă îmbogăţi, în timp ce, pentru moment, acestea contribuie la a vă slăbi. Dacă veţi avea gloria, bogăţia, puterea nu veţi fi satisfăcut dacă nu aţi fi făcut nici un efort pentru a le obţine. Efortul este acel pe care puteţi conta, în efort veţi găsi bucuria, fericirea. Singurul punct de sprijin solid pe care vă puteţi sprijini existenţa voastră, este propria persoană şi activitatea proprie. Până  nu veţi înţelege asta, nu veţi fi stăpân pe situaţie, veţi depinde de circumstanţele exterioare, la voia schimbărilor, nu veţi obţine nimic din ce doriţi profund, vă va scăpa totul. Atunci, obişnuiţi-vă în fiecare zi de a conta numai pe eforturile voastre şi veţi avea cerul şi pământul, nimic nu vă va dezamăgi.

      Veţi spune:”Dar noi facem eforturi, nu facem decât asta: în fiecare zi muncim pentru a ne câştiga existenţa...” Da, e adevărat, dar nu ajunge, nu sunt chiar eforturile de care vorbeam. Eu vă vorbesc de eforturile inimii voastre, ale spiritului vostru, eforturi pentru a vă regăsi, pentru a vă lega de ce e esenţial în voi: Eul superior. Acestea sunt eforturile mai importante, pe care trebuie să le menţineţi zi de zi, până veţi reuşi. Chiar dacă nu veţi atinge idealul spre care tindeţi, nu abandonaţi niciodată eforturile, pentru că ele sunt singurele care vor rezista şi după moarte: eforturile care vi le impuneţi pentru a vă realiza din plin. Aceste eforturi sunt cheia viitorului vostru.

      Iată de ce când întâlniţi dificultăţi în viaţă, nu vă revoltaţi şi nu încercaţi să le evitaţi; înţelegeţi că Inteligenţa cosmică vă pune în aceste condiţii pentru a vă forţa să mergeţi mai departe, mai sus. Nu cereţi ca viaţa să vă fie liniştită. Nici un alpinist nu poate să facă o ascensiune a unui munte dacă ar avea în faţa lui pereţi perfect netezi. Pentru a se cocoţa, are nevoie de asperităţi unde să-şi pună mâinile şi picioarele şi de asperităţi pentru a prinde coarda. Şi astfel, puţin câte puţin ajunge pe creastă. Ei bine, pentru motive asemănătoare e necesar să întâlneşti în viaţă dificultăţi, necazuri, obstacole.

      Veţi protesta pentru că apare o contradicţie: în fiecare zi vă spun că viaţa trebuie trăită în armonie şi pace, şi acum vă spun că trebuie să întâlnim dificultăţi şi opoziţie pentru a progresa...Trebuie bine înţeles aceasta: cei care doresc armonia şi pacea fără ca în prealabil să fi învăţat să treacă de obstacole, se pregătesc din contră pentru o viaţă în dezordine şi zăpăceală. De ce? Pentru că adevărata armonie, adevărata pace sunt recompense care revin celor care le-au câştigat, manifestându-şi calităţile de dezinteres, bunătate, răbdare. În acel moment, chiar dacă ei trebuie să treacă încercări, nu se vor simţi deranjaţi, nu vor suferi şi nu vor face pe alţii să sufere. Pentru că ei au reuşit să se transforme, să se amelioreze. Graţie unei munci răbdătoare, susţinute, ei au reuşit să stabilească relaţii cu Cerul, să aibă schimburi cu entităţile luminoase care-l populează şi într-o zi ei se vor simţi luaţi dintr-o dată chiar pe culme. Acolo, ei nu vor mai avea nevoie să se agaţe de asperităţi, să se caţere penibil, ei vor zbura! E aşa de greu de înţeles?

      Trebuie să dorim fericirea, plenitudinea şi pacea, căci aceasta e adevărata viaţă, dar când suntem imperfecţi, vom trece pe lângă. Proba: cine nu doreşte fericirea? Toţi oamenii nu doresc decât asta, toţi îşi petrec timpul făcând proiecte pentru a realiza ce cred ei că îi va face fericiţi. Dar iată, ei nu sunt fericiţi...E clar că mai au ceva de înţeles şi de corectat. Da, dacă nu facem eforturi pe calea perfecţiunii, nu trebuie să dorim o viaţă liniştită şi agreabilă, în toate felurile, ea nu va fi. Trebuie să acceptăm dificultăţile căutând care sunt eforturile pe care noi ne obligăm a le face care ne vor conduce la adevărata fericire.

      Ştiu că pentru voi e dificil de admis, dar asta e realitatea. Dacă lucrurile ar sta cum vrem noi, ar fi o catastrofă! Noi nu suntem atât de clarvăzători pentru a vedea consecinţele îndepărtate a ceea ce ne dorim. Ceea ce noi credem că este bine pentru noi ne va antrena şi dacă se va realiza, vom petrece viaţa în trândăvie, plăceri. Dar, din fericire Inteligenţa cosmică nu dă oamenilor fericirea pe care ei o aşteaptă: ei ar pierde totul şi chiar gustul vieţii. Deci, adevărata fericire este în efort. Atunci, nu  căutaţi dulceaţă, pentru că vă veţi îmbolnăvi. Când începeţi să iubiţi amărăciunea, chinina, veţi fi salvaţi. Adesea ceea ce iubiţi vă îmbolnăveşte: atunci, nu plângeţi dacă sunteţi lipsiţi de acestea. Cerul e cel care nu vi le dă, pentru mai rămâne un pic în viaţă.

      Iată adevărata filozofie pe care am descoperit-o şi am acceptat-o. Nu aş abandona această filozofie pentru toate bogăţiile din lume...Aceasta nu înseamnă că, dacă cineva vrea să îmi dea bogăţii, eu le voi refuza! Orice e binevenit, când putem face ceva util pentru toţi, dar nu bogăţia o caut.

      Atunci, iată esenţialul: să faci eforturi pentru a merge în fiecare zi mai departe în realizarea idealului propriu. Din punct de vedere material, exterior, aceasta nu vă va aduce mare lucru, dar chiar regii şi prinţii Pământului nu vor avea ce veţi obţine. Nu vă lăsaţi tot timpul subjugaţi de aparenţa lucrurilor, în interiorul vostru veţi găsi adevărate comori mergând până la infinit...Când începeţi să faceţi aceste eforturi, lumina va veni, înţelegerea va veni, puterea va veni, ordinea şi armonia vor veni. 

      Oamenii  sunt marcaţi de latura exterioară; chiar când se reculeg în linişte, ei se gândesc la evenimente, obiecte exterioare. Da, în loc să caute în ei ce e mai profund, centrul  lor,  chiar  când  se  reculeg  ei  se  ocupă  de  ce  e  afară.  Şi  voi,  de  asemenea,

analizaţi-vă, şi vă veţi da seama că nu ştiţi să intraţi şi să rămâneţi în voi înşivă, atenţia vă este atrasă, fără îndoială, afară. Veţi spune:”Dar ce ne cereţi e foarte dificil.” Poate, dar e util să o auziţi; într-o zi, vă veţi aduce aminte şi veţi descoperi că sunteţi, în fine, capabili de a avea o adevărată viaţă interioară.

      Bazaţi-vă existenţa pe propriile eforturi, nu contaţi pe nimic altceva. Acceptaţi şi utilizaţi tot ceea ce lumea exterioară vă oferă bun, dar nu vă bazaţi pe acestea, pentru că  viitorul vostru adevărat este de a parcurge toate regiunile spaţiului, printre stele şi sori, şi nu veţi putea duce în acest voiaj bogăţiile pe care le-aţi îngrămădit sub voi. Trebuie să învăţaţi unde e de lucrat şi pe ce trebuie contat. Dacă vă bazaţi pe soţul vostru, copiii voştri, banii voştri, într-un moment sau în altul veţi avea decepţii. Nu puteţi conta decât pe spirit, adică pe o activitate pură, efort constant. Cât despre restul lucrurilor, utilizaţi şi mulţumiţi Cerului că vi le-au dat, dar nu contaţi pe ele.    

      Şi vă mai spun: nu contaţi pe Maestrul vostru, nu contaţi pe mine ca şi cum m-aţi considera exterior vouă, ca  pe cineva care poate sau nu poate să vină să vă vadă. Dar dacă mă veţi plasa în voi, în inima voastră, în sufletul nostru, veţi putea conta pe mine, pentru că prezenţa mea în voi va fi atât de exactă, atât de reală ca voi înşivă. Şi în necazuri şi suferinţe mă veţi găsi totdeauna pentru a vă ajuta, ca să înţelegeţi că sunt peste tot cu voi, că nu o să vă părăsesc niciodată, că ceva din cunoştinţele mele, din dragostea mea, din răbdarea mea a rămas în voi. Veţi spune:”Atunci, nu e util să venim să vă întâlnim?” Da, utilizaţi aceste întâlniri, profitaţi de ele, dar nu contaţi exclusiv pe ele, căci într-o zi sau alta, veţi fi dezamăgiţi şi supăraţi.

Primii noştri prieteni

Un ciripit deosebit de păsărele se auzea în curtea noastră. Athos şi Aramis încă leneveau în pat. Deschideau câte un ochi, pe rând şi apoi iar se răsuceau pe partea cealaltă. Urechile erau atent ciulite la cântecul păsărelelor.

                -Coco, Coco! Ce faci? Fac bine! Coco face bine! Coco! şi apoi iar ciripit şi zumzăit din copacul care abia se scutură de câţiva fulgi de zăpadă. Athos începu să fie curios. Se ridică din pat ciufulit şi se uită pe geam. În gutuiul din faţa casei era o pasăre mică, viu colorată, cu pene albastre, care cânta şi vorbea singură. Celelate vrăbiuţe stăteau pe lângă ea şi o admirau.

                -Hei!!! Ce faci acolo? Bună dimineaţa! Eu sunt Athos şi probabil imediat va apărea şi fratele meu ! Asta după ce se împiedică de prag. Se numeşte Aramis. Este cel mai bun şi mai frumos frate. Cum de vorbeşti? Eu nu am întâlnit în 9 ani pe nimeni care să vorbească.

                - Ce faci? Coco! Coco! Ce faci? Coco face bine! Şi iar ciripea.

                - Bună dimineaţa Athos, Coco! Aşa zicea, nu? Se numeşte Coco! Athos cred că pragul acela este puţin prea înalt! Nu putem să-l facem mai mic?

                - Nu. Din păcate intră frigul dacă-l tăiem, Aramis. Aşa mergi tu…trebuie să ne obişnuim.

- Cine este noul nostru prieten? Vorbeşte ca tine?  întrebă Aramis.

                - Nu cred. Cred doar că repetă aceleaşi cuvinte. Este un papagal sau un peruş. Nu prea fac bine diferenţa. Hai să ne uităm în cartea aceea cu păsări şi în dex.  Şi alergară amândoi către bibliotecă.

                - Papagalul este o pasăre tropicală… hmmmm… asta înseamnă că trăieşte doar la căldură… ia să vedem Athos… tremură pasărea aceea din copac?

                - Da! Tremură! Dar tot zice  “ce faci? Coco face bine!” ha,ham, ha, ham! E amuzantă!

                - “Papagalul are ciocul mare şi încovoiat, cu pene felurite şi viu colorate, care dresat poate reproduce fragmente din graiul omenesc". Aşa scrie la definiţia din dex de la papagal. Sunt mai multe specii  în poze dar niciunul nu seamnănă cu cel din copac. Să nu latri că poate-l speriem. Bine, Aramis?

                -Da, am înţeles. Pot să las uşa deschisă? Poate intră la căldură. Ce mănâncă? întrebă Aramis din ce în ce mai curios? aşa cum ne-am obişnuit cu el.

                 - Stai aşa că acum deschid dex-ul la “peruş”. “Specie de papagal cu ciocul lung și cu coada ascuțită, care imită sunetele articulate, cu penaj ”…şi să vedem şi poza. Ăsta-i! L-am găsit. Acum să vedem ce mănâncă: mei, salată, biscuiţi,…avem biscuiţi? ia pune-i unul la trunchiul copacului!

În scurt timp, peruşul Coco coborî din copac şi pică în cursa lui Aramis. Acesta fu prins şi adus în căsuţa lor la căldură.

-Stai! M-a ciupit. Athoooos!!! Ce fac? ţipă Aramis în gură mare şi alergând cu pasarea in lăbuţă în jurul mesei.

-Dă-i drumul că mă prăpădesc de râs cu tine. Eşti nelipsit de umor! spuse Athos.

Pasărea speriată se aşeză pe colţul bibliotecii. Respiră repede dar în acelaşi timp era în gardă pentru un nou “atac”. Studia camera, apoi zbura pe draperie, apoi făcu vreo câteva ture  şi se aşeză pe capul lui Aramis şi începu să-i ciugule părul. Situaţia era, din nou una amuzantă. Aramis stătea pentru a nu o speria iar peruşul îi aranja blăniţa.

-Bună! Eu sunt Coco şi pot să vorbesc cu voi că văd că aţi închis uşa. Nu vreau ca toate păsările să ştie că pot să vorbesc. Am stat cu o familie până acum câteva zile şi de la ei am învăţat tot ce ştiu. Recit, cânt, desenez, joc teatru, interpretez şi imit diverse personaje şi voci. Copiii erau talentaţi. Ştiu să cânt şi la pian. De aceea am şi rămas orfani…orfan! Au plecat în Viena să studieze. Au câştigat o bursă şi pe noi nu au putut să MĂ transporte. Cică nu primesc păsări în avion… aşa că am evadat în căutarea unei alte famili. Dar… nu ştiam cât de frig este afară.

 Coco vorbea de nu îi mai tăcea gura iar Athos şi Aramis erau atenţi la el. Cred că de acestă dată erau puşi într-o încurcătură. Puteau ei să aibe grijă de acest peruş?

-Auzi Coco? întrebă Athos serios… vrei să stai la noi? Dar nu înainte să vorbim cu familia noastră. Mă gândesc că dacă eşti… orfan… aşa cum ai zis… înseamnă ca eşti singur, nu?

- Da… se fâstâci… sunt singur… şi să ştiţi că-mi place de voi. Păreţi a avea personalitate. În acel moment uşa camerei se deschise şi... în camera celor doi cuţei intrară două păsări.

-Vai Coco ! Aici erai !  Atât ne-ai mai alergat. Dar unde crezi că putem “zbura” aşa…. să îţi spunem ceva: în urma cercetării tale nu putem zbura mai mult de 30 -50 cm de sol chiar dacă suntem păsări ca şi tine. Stai aşa! În acel momen,t de sub aripă, una dintre “zburătoare” scoase o  carapace. Uite că  am adus-o şi pe Miky. Nu o putem lasa acolo…. şi e cu noi şi Negruţa şi Ghemotoc. Acum mă pot odihni. Se aşeză în patul lui Aramis…

-Hey!!! Stai aşa spuse Athos.  Acolo este patul fratelui meu. Ce-i cu asta Coco? Poţi să-mi

explicit? Athos era puţin nervos. Îi plăcea să-şi împartă lucrurile dar numai cu acordul lui.

                Coco se fâstâci, puţin încurcat de apariţia celor două păsări. Îşi luă inima în dinţi şi spuse.

                -Auzi Athos? Ce zici de o discuţie la un ceai ca doi prieteni şi am să îţi explic aventura noastră. Aşa că… toată lumea afară! Ascunde-ţi-vă pe undeva până rezolv situaţia. În scurt timp vom  afla dacă rămânem sau plecăm!

         

-Rămânem??? Plecăm??? Hei… ce se întâmplă! Athos!!! Am încurcat-o de data aceasta. Degeaba am fost cuminte până la vârsta acesta… Aramis se plimbă speriat , cu ochii mari întrebători.

                Coco începu să povestească şi să prezinte toata familia lui:

Pestriţa – era prima găină a familiei la care a locuit. Are personalitate, face 1 an peste câteva zile. ÎI place şi se crede un fel de lider în ogradă. Adevărul este că toate animalele merg la ea cu diverse probleme. Imediat o să înceapă să dea şi ouă. Rasa ei este una specială. I se spune Pestriţa pentru că atunci când a fost mică a căzut în smoală şi a rămas pătată.

Moţu – este fratele ei din aceeaşi rasă. Este cocoş. Este foarte galant şi mândru: alb mereu, cu creasta aceea impunătoare şi după cum observaţi încălţat...cu pene. Amuzant! Îi place să cânte de la 5 dimineaţa. El păzeşte ograda noastră de duşmani.

Miky – este broscuţa noastră ţestoasă. Am gasit-o într-o seară şi de atunci a ramas la noi. Trăieşte atât pe uscat cât şi în apă. Este din rasa  “ţestoasa cu tâmple roşii” sau broasca de Florida. Foarte cuminte. Nu o să deranjeze.

Ghemotoc – este arici. Sper să nu uitaţi de existenta lui… înteapă! A venit o data cu Miky. Este foarte tăcut. Nu ştiu dacă este de  rasă… nu ştiu nimic despre trecutul lui. Vine şi pleacă. Vă garantez… nu deranjează!

Negruţa – este prima dintre noi. Ştia toate secretele casei… prima dată a fost rea, spaţiul ei era ocupat, iar atenţia celor mici era distribuită şi către noi… dar între timp… nu s-a mai simţit singură pentru că noi toţi ne înţelegeam şi a devenit prietena noastră.

                -Coco, Negruţa, Pestriţa, Moţ, Ghemotoc, Miki… 1, 2, 3, 4, 5, 6… 6!!!!!!!!! Nu ştiu ce să zic Coco… această decizie nu o putem lua noi. Nu vă cunoaştem… nu ştim cine sunteţi, ce rase aveţi, ce mâncaţi, cât de educaţi sunteţi… câtă dezordine faceţi… sau cât ne putem ajuta. Trebuie să vorbesc cu fratele meu şi apoi cu familia noastră. Aşa că te rog dacă se poate… sa ne laşi puţin singuri? Uite o pătură să te înveleşti deoarece îţi este frig afară. Athos îi dădu pătură şi privi  atent către fratele lui. Când deschise uşa… toată curtea era măturată, copacul curăţat de crenguţele uscate, ferestrele casei luceau şi toate animaluţele erau aliniate de la cel mai mic la cel mai mare. Era greu să nu îţi placă surpriza lor. Aramis se bucură atât de tare că avea timp liber, încât începu să-i alerge prin curte. Athos şi Coco priveau din uşa bucuria celor dragi. Casa era mai plină ca niciodată şi bucuria se revărsă peste toţi. Athos primi aprobarea pentru noii săi preieteni şi o listă de reguli.

                - Dragii noştrii prieteni. Puteţi rămâne la noi, spuse Athos grav. Însă acestea sunt regulile:

1. Fiecare işi face curat în culcuşul lui.

2. Între orele 14 -16 fiecare  învaţă, citeşte, îşi face temele  sau studiază. Cine nu ştie să citească îi ascultă pe ceilalţi.

3. Vineri se face lista de cumpărături şi se înmânează familiei.

4. Se mătură curtea o data la 3 zile de către toţi.

                                                      5. Nu se întârzie niciodată la masă.

… şi lista continuă cu diversele activităţi zilnice de igienă. Cine nu respectă aceste reguli era pedepsit.

Veselia era veşnică, râsetele şi prietenia umplură în scurt timp căsuţa noastră. Toţi erau simpatici.

Athos şi Aramis erau înconjuraţi de prieteni speciali.

Fericirea este în muncă

Unde e în realitate adevăratul pericol pentru un alcoolic? În alcool? Nu, în capul său. De ce? Pentru că el consideră lucrurile numai după plăcerea de moment. Pentru moment, bea, se simte bine şi trage magnifica concluzie că aşa va fi tot timpul. Şi aceasta e eroarea. Da, plăcerea, nu e nimic mai grozav pe moment, dar pe o perioadă mai lungă, e ruină! 

      Veţi zice:”Bun, am înţeles, nu plăcerea e cea care ne face fericiţi, dar atunci, ce ne-o va da?” Munca. O, ştiu deja ce îmi veţi spune: că vreau să vă lipsesc de toată bucuria, de toate satisfacţiile, că a lucra e penibil, că voi nu faceţi altceva decât munciţi şi asta nu vă face de loc fericiţi.     

      Înlocuind plăcerea cu munca, înseamnă a înlocui o activitate ordinară, egoistă, cu o activitate mai nobilă, mai generoasă, care ne lărgeşte conştiinţa şi declanşează în noi posibilităţi noi. Nu se pune problema de a vă lipsi de plăcere, dar pur şi simplu să nu o puneţi pe primul loc ca scop al existenţei, pentru că aceasta ne slăbeşte, ne sărăceşte. Cel care caută plăcerea înainte de orice, se conduce ca un om care, pentru că iarna e frig, utilizează pentru a se încălzi toate obiectele de lemn din casă: uşile, ferestrele, scaunele, paturile, dulapurile...peste un timp, nu mai rămâne nimic. Este la fel cu cel ce se lasă ghidat de plăcere: tot ceea ce e pe cale să trăiască ca emoţii, senzaţii, îi arde încet-încet rezervele. Cei care caută plăcerea cu orice preţ trebuie să ştie dinainte ce îi aşteaptă: sărăcirea şi întunecarea conştiinţei, şi nu vor putea cunoaşte tezaurele sufletului şi spiritului, ci numai ceea ce trece prin stomac, pântece sau încă mai jos.

      În loc de a considera plăcerea ca scop al existenţei, trebuie să spunem:”A, trebuie să fac cu viaţa mea ceva cu sens, util, mare” şi să înlocuim astfel plăcerea prin muncă, adică cu un ideal. Şi care este această muncă? Acea a soarelui. Nu am găsit niciodată o activitate care o depăşeşte pe cea a soarelui. Fără oprire, el străluceşte, încălzeşte, vivifică. Iată o muncă pe care oamenii nu au luat-o niciodată în considerare; prin comparaţie, ei s-au oprit la a face mici reparaţii.

      Dacă discipolul îşi însuşeşte această problemă a soarelui în mod serios, la început va fi stângaci, imperfect, dar într-o zi va începe să radieze lumină, căldură, şi viaţă ca un soare. Când discipolul întreprinde această muncă, restul îl tentează din ce în ce mai puţin: micile distracţii, micile bucurii pălesc înaintea sarcinii grandioase de a munci ca soarele. Ei simt atunci o plăcere, o bucurie, o expansiune cu care nimic nu se poate compara.        

      Mulţi aceptă faptul că fericirea se limitează la câteva efervescenţe, la câteva focuri de paie urmate de dureri şi necazuri. Ei bine, dacă ar fi aşa, nu merită să o căutăm. Câteva lucruri pe fugă, la ce bun?...Şi ştiţi cum am descoperit că francezii sunt poporul cel mai inteligent de pe Pământ? Într-o zi, la Paris, am auzit pentru prima dată cântecul:”Plăcerea dragostei nu durează decât un moment, Durerea din dragoste durează o viaţă” Ei da, nu am auzit niciodată aşa ceva în Bulgaria! Iată de ce îi stimez pe francezi: din cauza acestei descoperiri. Numai că, mă întreb de ce, după ce au găsit acest adevăr, ei continuă să facă la fel, ca şi cum nu l-ar fi descoperit de loc.

      În realitate, când ai descoperit adevărata dragoste, nimeni şi nimic nu te poate face să o pierzi; o ai pentru totdeauna. Veţi spune:”Da, dar când iubim pe cineva, cum să înlocuim plăcerea cu munca? E imposibil!” Ba da, e posibil. Ce vă împiedică să vă prindeţi fiinţa iubită în braţe, şi să vă îndreptaţi împreună spre lumină, frumuseţe, viaţă eternă...Desigur, va fi imposibil, pentru că sunteţi convinşi că plăcerea senzuală trebuie să vă guverneze existenţa. Dar voi, învăţaţi să studiaţi aceste viziuni de ansamblu noi şi exersaţi: veţi simţi că avansaţi, că alte facultăţi se dezvoltă în voi încet-încet, şi începeţi să gustaţi plăcerile sub o formă mai subtilă.

      Plăcerea senzuală e la început agreabilă, desigur, dar încet vă distruge. Munca, din contră, la început e grea, dar pe măsură ce trece timpul, deveniţi rezistenţi, bogaţi şi fericiţi. Aveţi, deci, interesul să trataţi munca ca scopul vieţii voastre, adică să faceţi în aşa fel încât fiecare moment al zilei să fie o ocazie de a progresa  pe calea stăpânirii de sine, a armoniei, a luminii. Veţi vedea, această muncă vă va da într-o zi cele mai mari plăceri.

      Dar, nu trebuie să vă opriţi sub impresia momentului, pentru că des această impresie e mincinoasă. Trebuie reflectat pentru a vedea ce efect are decizia voastră în timp mai îndelungat. Voi lucraţi, faceţi eforturi, şi pentru un moment nu vedeţi nici un avantaj, vă descurajaţi. Da, pentru un moment poate fi aşa, dar dacă veţi vedea, aşa ca mine, tot ceea ce munca voastră vă pregăteşte magnific, nu veţi mai vrea să vă opriţi.

Fericirea nu este plăcerea

Nevoia de a găsi fericirea e profund înscrisă în fiinţa umană. Această nevoie ne ghidează şi ne stimulează. Cu toate acestea, urmându-şi temperamentul, omul consideră fericirea în mai multe forme diferite, care îi apar mai degrabă sub forma plăcerii, şi majoritatea oamenilor confundă una cu alta. Ei îşi imaginează că tot ceea ce le pare atrăgător, simpatic, ce le place, ce le spune ceva, îi va face fericiţi. Ei nu, dacă vom analiza ce este cu adevărat plăcerea, cum o găsim, unde o găsim, vom înţelege că e mult mai complicat.  

Când vedem câtă energie desfăşoară fiinţele umane pentru a se angrena în activităţi care le dau plăcere, e evident că, dacă fericirea ar fi sinonimă cu plăcerea, lumea întreagă ar înnota în fericire. Dar mai mult se întâmplă contrariul: adesea acolo unde oamenii îşi găsesc plăcerea, ei îşi găsesc şi nenorocirea.

Plăcerea este o senzaţie momentan agreabilă care vă face să credeţi că prelungind-o cât mai mult, veţi fi fericit. Ei bine, nu este aşa. De ce? Pentru că aceste activităţi care vă procură rapid şi uşor plăcere nu se situează, majoritatea, într-un plan prea elevat: ele nu ating decât corpul fizic, poate inima şi un pic intelectul. Ori, nu putem fi fericiţi când căutăm să satisfacem doar corpul fizic, inima sau chiar intelectul, acestea sunt doar satisfacţii parţiale şi efemere. Fericirea, contrar plăcerii, nu e o senzaţie de moment, ci ea priveşte totalitatea fiinţei.

Acel care crede că găseşte fericirea în plăcere poate fi comparat cu un beţiv: îşi toarnă vin sau alcool şi bea. Ah, se simte bine, uită de toate necazurile şi trage concluzia că e magnific să bei. Dacă ar fi să ne pronunţăm pentru câteva minute, câteva ore, aceasta poate pare magnific. Dar după câţiva ani, ce se va produce? Pierderea facultăţilor, imposibilitatea de a trăi o viaţă familială şi socială echilibrată, decăderea, crima poate...

Ei bine, în numeroase circumstanţe, oamenii se conduc ca şi beţivul: de vreme ce lucrurile le par agreabile, ei trag concluzia că ele vor rămâne aşa pentru eternitate. Din păcate pentru  ei sunt obligaţi mai târziu să constate pierderile, stricăciunile, şi suferă.   

Este la fel şi când e vorba de persoane cu care ei au ales să formeze o familie, să se împrietenească, sau să se asocieze pentru muncă: ei au tendinţa să se conducă după prima impresie de plăcere sau neplăcere, simpatie sau antipatie. Ei cred:”Oh, acesta îmi spune ceva” şi, fără să gândească, fără să aprofundeze, ei se decid, fără să-şi dea seama că în realitate au de-a face cu un răufăcător. Ei se îndepărtează de un om pe care-l găsesc mai puţin agreabil, dar în realitate acesta e un om corect, cinstit şi bun. Când ne conducem după simpatie şi antipatie, care sunt impresii de moment, şi nu după  judecată care vede mult mai departe, ce vreţi, ne vom sparge capul.

Iniţiaţii, înţelepţii ne previn despre realitatea lucrurilor, ei ne spun:”Atenţie la ce faceţi: primul moment de satisfacţie trecut, veţi plăti foarte scump lipsa voastră de clarviziune.” Ei da, câte lucruri sunt pe moment agreabile, dar după... Pentru câteva minute agrabile pe aici, pe acolo, trăim ani de suferinţă. De aceea trebuie să fii vigilent şi să nu ai încredere în ceea ce pare agreabil. 

E adevărat că există anumite plăceri care hrănesc sufletul şi spiritul, dar nu acestea sunt cele preferate de oameni. În plus, a te conduce după plăcere prezintă şi pericole, pentru că ceea ce le place alimentează, cel mai frecvent, instinctele nu sufletul sau spiritul. Proba: nu trebuie decât să vedem unde îşi găsesc plăcerea: în mâncare, în băutură, în a se culca cu cineva, în a juca pe bani la casino, strivindu-i pe alţii, răzbunându-se, etc., posibilităţile nu lipsesc. Dar unde vor ajunge astfel? Desigur nu la fericire, pentru că fericirea este ceva vast, infinit, în timp ce plăcerea nu atinge decât un domeniu limitat în om, acela al naturii inferioare, egoistă, mărginită.

În căutarea fericirii, omul nu se gândeşte decât la el, plăcerea sa este el. El nu caută de loc plăcerea altora, numai a sa. Astfel, el se limitează şi se depreciază, pentru a obţine plăcerea sa şi o apără, el e obligat frecvent de a folosi metode care nu sunt prea catolice: devine incorect, crud, şi dacă e un moment când un altul îl privează de plăcerea lui, devine iritabil, agresiv, vindicativ. Atunci, ce plăcere gustă el? El devine insuportabil pentru alţii, care nu uită să-l facă să simtă aceasta.

Desigur, eu nu spun că trebuie să  se priveze de toate plăcerile şi satisfacţiile sale, ar fi stupid.  De altfel,  natura e cea care obligă  oamenii să-şi caute  plăcerea,  altfel viaţa 

şi-ar pierde gustul, sensul, şi ar deveni întunecată, monotonă. Plăcerea e cea care animă, care dă culoare existenţei şi nu e vorba de a o suprima. Trebuie doar să nu o punem pe primul plan să facem din ea un scop în viaţă, trebuie orientată această tendinţă într-un sens constructiv.

Toţi avem instincte, dorinţe şi e normal, dar nu e un motiv pentru a face numai ce ne place. Dacă Cerul ne dă creierul, este pentru ca să ne servim de el şi să ne orientăm corect. Fiinţa umană se aseamănă cu un vapor care navighează pe oceanul vieţii; la bordul acestui vapor sunt mateloţi care se ocupă cu încărcarea combustibilului în cazan pentru propulsie, şi apoi mai există comandantul cu busola sa care se ocupă de orientare. Mateloţii, sunt instinctele, poftele: ei sunt orbi, dar ne fac să avansăm. Comandantul este inteligenţa, înţelepciunea care ne dă direcţia şi supreveghează ca vaporul să nu eşueze pe stânci sau să lovească un alt vapor. Din păcate, aceste vapoare care sunt oamenii sunt ameninţate pentru că comandantul lasă mateloţii să facă ce le place!

Cele mai mari deziluzii îl aşteaptă pe cel care se ghidează după plăcere, şi care nu vede consecinţele alegerii pe care e pe cale să o facă. Trebuie căutat un alt ghid: raţiunea, pentru că, ea vede consecinţele fiecărei direcţii pe care sunteţi pe cale să o alegeţi şi vă avertizează:”Atenţie, acolo, îţi vei sparge capul...Acolo, da, poţi să mergi...” Din păcate, dacă vorbiţi cu oamenii, veţi vedea că majoritatea oamenilor sunt convinşi că nu pot să-şi descreţească fruntea, să se însenineze, decât dacă fac ce le place. Ei sunt gata pentru asta să sară peste toate regulile, toate tabu-urile, cum se spune. Ei vor să fie liberi. Şi care e această  libertate? Aceea de a face nebunii, şi de a se distruge. Dacă ne eliberăm cu bună ştiinţă de lumină, de înţelepciune, de judecată, pentru a gusta câteva momente de plăcere, vom suferi, e inevitabil, şi chiar fizic: vom fi bolnavi, pentru că boala nu e altceva decât manifestarea în plan fizic a dezordinii pe care o lăsăm să se instaleze în planul psihic.

Dacă vrei să inversezi aceste prejudecăţi şi reguli pentru a fi tu însuţi, nu e rău, chiar din contră. Dar trebuie ştiut că sub legile moralei umane se găsesc legile eterne stabilite de Inteligenţa cosmică, şi, că vrem sau nu, când călcăm aceste legi, o vom plăti prin durere, suferinţă, boală. V-am spus mai demult: e uşor să prevezi ce noi boli vor apărea în lume din cauza manierei în care oamenii îşi trăiesc libertatea şi, în acest caz ce boli vor fi incurabile. 

Desigur, Inteligenţa cosmică nu e aşa crudă pentru a strivi imediat pe cineva pentru o greşeală mai mică. Cel care face exces de hrană, de băutură, de tutun, de sexualitate, etc. poate să nu se îmbolnăvească decât după ani de zile. Dar e uşor de prevăzut că dacă nu îşi schimbă conduita nu va putea scăpa bolii. Organismul aceluia care depăşeşte măsura, în orice domeniu ar fi, este ca o construcţie de lemn a cărei pereţi sunt roşi: ea nu se va distruge astăzi sau mâine, dar după ani, dintr-o lovitură casa se dărâmă. Multe lucruri sunt la fel în viaţă şi, cum lumea nu înţelege felul în care aceste legi lucrează, oamenii gândesc doar pe o perioadă de timp prea limitată.Ei spun:”Priviţi-l pe acesta: el e cinstit, rezonabil, bun, dar nu e recompensat.” În timp ce un altul e un şnapan şi tot îi reuşeşte, şi trag concluzia că e mai avantajos să fii şnapan. Iată filozofia ce o are acum lumea: oamenii nu văd mai departe de lungul nasului.

În realitate, pentru a înţelege cum lucrează legile, trebuie observaţi oamenii şi evenimentele pe o durată mai lungă. O perioadă mai scurtă e insuficientă pentru a ne pronunţa. Priviţi cum se întâmplă cu ţările: de multe ori numai după secole putem înţelege  cum o ţară cade încet, încet în decadenţă; cei care trăiesc în aceasta nu îşi dau seama. La fel e şi pentru oameni. De multe ori, consecinţele unei purtări bune sau rele în încarnarea actuală se vor constata în încarnarea următoare.

Ei da, din păcate sau din fericire, fericirea pentru om nu înseamnă a face ce-i place şi cum îi place, pentru că, vă repet, fericirea nu este plăcerea. Deci, atenţie, nu vă lăsaţi influenţaţi. Mulţi găsesc normal să respecţi anumite reguli de conduită, pe care apoi încep să le încalce pentru că au auzit de la alte persoane că acestea sunt baliverne ridicole, de care trebuie să ne eliberăm. Şi, la sfârşit sunt atât de bine eliberaţi că îşi sparg capul. Există de asemenea şi oameni care se cred foarte inteligenţi, şi care intră singuri în catastrofe, şi care atrag o cantitate de naivi care-i urmează. Cunoaşteţi parabola orbilor din Evanghelii: dacă orbii conduc alţi orbi, cad toţi în groapă. Ei bine, câţi savanţi, filozofi, gânditori spun absurdităţi, şi totuşi toţi îi urmează. În timp ce pe Iniţiaţi, care cunosc bazele pe care e construită viaţa, nimeni nu-i ascultă. De ce? Este foarte simplu: pentru că Iniţiaţii nu prezintă lucrurile într-un mod agrabil, ei vorbesc de legi, judecată, înţelepciune, stăpânire de sine şi chiar de sacrificiu! În timp ce ceilalţi vorbesc de dorinţe, plăceri, pasiuni, atunci evident, asta convine la toată lumea. Ei da, dar ce vă spune un Iniţiat este cu adevărat pentru binele vostru. Poate nu pentru ce consideraţi ca binele vostru de moment, dar sigur pentru binele vostru îndepărtat, definitiv, etern. Iată, din acest punct de vedere sunteţi orbi. Da, aceasta e să fi cu adevărat orb: să nu vezi decât momentul prezent, satisfacerea imediată a unei dorinţe, a unei nevoi, a unui instinct, în loc de a veda un pic mai departe.  

Desigur, aceste explicaţii nu sunt, poate pentru toată lumea. Deci, trebuie să lăsăm oamenii să caute fericirea aşa cum se pricep: ei vor găsi tot timpul câteva fărâmituri pentru a mânca. Natura e atât de generoasă! Ea lasă peste tot ceva de ronţăit...chiar şi în lada de gunoi, simbolic vorbind. Cei ce nu sunt capabili să se hrănească în altă parte, de ce să moară de foame privându-se de singurele alimente care le excită gustul? Aceste alimente îi înbolnăvesc, desigur, dar ce să facă, dacă nu doresc altele?

Când cei ce simt că plenitudinea, fericirea pe care o caută este în altă parte şi doresc să o găsească, trebuie să-i ajutăm. Trebuie să le spunem:”Fericirea, adevărata fericire, este foarte greu de obţinut, dar nu e un lucru imposibil. Trebuie multă muncă, multă voinţă, şi mai cu seamă discernământ: să înţelegem că ceea ce majoritatea oamenilor numesc “fericire” nu este, de fapt, decât o sumă de mici plăceri, mici satisfacţii, aparenţe de fericire. Dacă vreţi să întreprindeţi acest drum lung şi penibil spre adevărata fericire şi, odată ce aţi obţinut-o, să puteţi să o daţi şi la alţii, atunci căutaţi-o în afara cărărilor bătute: în afara plăcerii!”